REVISTA NAUTILUS / Articole / Planetele rapace (V)

Planetele rapace (V)

Jean-Pierre Laigle • 5:18 - 01.09.2014 • 

Partea a V-a

Dacă romanul La nouvelle Babel îmbunătățește moderat nivelul general al producţiei acestei perioade, mediocritatea contribuției de limba engleză este și mai pronunțată prin publicarea nuvelei Red Heritage (1938), a prolificului şi popularului autor britanic John Russell Fearn (1908-1960), text care a fost amplificat la dimensiunile unui roman, The Avenging Martian (1951), publicat sub pseudonimul Vargo Statten.

Mai mult decât precedentele lucrări, Red Heritage descrie primejdiile de care scapă Pămîntul. La un moment când resursele planetei Venus erau epuizate, locuitorii săi au decis să „împrumute” aerul și apa de pe Marte, atunci înfloritoare, graţie „undelor heterodinice” (?). Dar marțienii distrug unicul satelit venusian care răspândeşte spori capabili să otrăvească atmosfera. Aşa că venusienii vor trebui să emigreze într-o zi pe Marte singura planetă ce-i poate găzdui. Ghicindu-le intențiile, ultimii marțieni sapă canale și-şi transformă planeta într-o uriaşă capcană electrică, apoi trimit pe Pământ un cuplu care se amestecă cu oamenii. Mai târziu, unul dintre ei se reîncarnează și reactivează planul strămoșilor săi. Flota venusiană este „electrocutată” pe Marte, răzbunarea are loc și Pământul este salvat.

Precum multe alte texte de J.R. Fearn, şi aceasta este superficială și neconvingătoare. Este fastidioasă, lipsită de orice verosimilitate internă și cu greu acceptă o analiză atentă, colectând clişeele temei și genului. Acestea fiind spuse, autorul nu a pretins niciodată mai mult decât să ofere distracţii facile. Romanul, datorită digresiunilor și dialogurilor, este mult mai digerabil decât nuvela iniţială, prea compactă.

Utilizând același titlu, romanul a fost folosit în Franța pentru o bandă desenată în 1974, una anonimă care amintește grafic de un stil cultivat pe scară largă în Spania. De fapt, editorul s-a folosit de desenatori spanioli și coperta albumului a fost semnată de R. Cortella. Rezultatul este destul de anodin și de multe ori scenaristul transplantează verbatim textul traducerii. Această adaptare servilă, greoaie și lipsită de imaginație nu face altceva decât să mai contribuie cu nişte defecte.

Anul cel fast

Să conchidem că în decursul primelor patru decenii, tema nu a progresat şi nu a produs decât texte mediocre. Până în 1939, anul cel fast care a răscumpărat in extremis şi care a lansat cu adevărat tema cu nu mai puțin de trei articole și două romane. Jack Williamson (1908-2006), deja un profesionist al operei spațiale, a dat primul text reprezentativ al temei prin Non-Stop to Mars.

Această lungă nuvelă istoriseşte aventura unui pilot ce este forțat să aterizeze pe o insulă din Pacific, insuliţă pe care este instalat un observator astronomic. Acolo, o tânără astronom îl informează pe pilot că de curând planeta a căzut pradă unor cicloane ciudate iar Marte a devenit sediul unor noi fenomene stranii: un obiect de origine necunoscută a amartizat iar sateliții săi au dispărut și atmosfera s-a îngroșat. Ea emite ipoteza că noii veniți manipulează forța gravitațională și o dirijează sub forma unui fascicul care conectează cele două planete pentru a extrage aerul Pământului. Pilotul pleacă imediat spre Marte, ajunge în apropierea navei străine şi provoacă explozia instalațiile extratereştrilor, eliminând ultimul supraviețuitor dintre aceştia. O lună mai târziu, tânăra i se alătură și-i comunică felicitările Terrei.

 

Non-Stop to Mars este un text de factură clasică dar deja modern, eficient, dinamic și bine realizat, personajele sunt credibile și interesante. Din punct de vedere ştiinţific, nu este cu totul convingător, dar nu pe asta se bazează. Tematic, este vorba de un recul substanțial faţă de clişeele anterioare, inclusiv acelea din Red Twilight. În sfîrşit, Jack Williamson dă aici una dintre primele sale producții cu adevărat adulte.

Red Heritage este doar una dintre contribuțiile tematice ale lui J.R. Fearn. Sub semnătura lui Polton Cross, Martian Avenger (1939) este doar o variantă indigestă. De data, planeta rapace este Pământul ajuns mai uscat și mai dezoxigenat decât Marte astăzi. Tereştrii folosesc echipamente energetic-gravitaţionale pentru a-i smulge planetei Marte mările și atmosfera sa. Cu toate acestea, șase capsule conţinând celule germinale marţiene sunt salvate. Astronauţii pământeni le găsesc și le încredințează unui laborator condus de un cuplu, care descoperă că o singură celulă a supravieţuit şi se dezvoltă sub forma unei creaturi. Aceasta copiază aspectul unui om, o capturează pe cercetătoare şi-i spune că are gând să distrugă omenirea prin combinarea azotului și oxigenului din aer în oxid de azot, gazul ilariant. Dar marţianul fiind de natură vegetală, sucombă datorită acidului nitric care dizolvă instantaneu celuloza, acid aruncat asuprăi de cercetătoare. Un text sumar şi elucubrant.

Edmond Hamilton (1904-1977) le oferă cititorilor săi obișnuiţi, adolescenții, cel de al treilea roman al temei noastre, The Prisoner of Marsrepublicat în volum sub titlul Tharkol, Lord of the Unknown. Este o operă spațială optimistă în care lumea este amenințată și salvată, eroul câștigă o patrie, un tron și o prințesă.

O scurtă introducere în acţiune, foarte condensată din cauza complexității naraţiunii. Philip Crain este fiul unui om a apărut de nicăieri și rămas amnezic până la moarte. La douăzeci de ani, Philip încearcă să afle unde venea tatăl său și dă peste epava unei nave spațiale echipată cu un transmițător de materie care-l trimite pe Marte. El află că tatăl său a fost suveranul planetei și intenționa să transfere apa de pe Pământ pe Marte, căci planeta e pe moarte și ultimii săi locuitori sunt obligaţi să se prezinte periodic la o loterie, în cadrul căreia ghinioniștii sunt transformaţi în Electrae, entități fantomatice fără nevoi fizice care se află într-un fel de purgatoriu până în ipotetica zi a regenerării planetei Marte, când speră să-şi reia formă fizică.

Sosirea lui Phil Crain declanșează o criză pentru că acum s-a deschis un pasaj între cele două lumi și se poate fura apa şi aerul de pe Pământ. Un uzurpator îl răpeşte pe regele marțian pentru a prelua inițiativa și a-şi însuşi meritele. Dar Phil Crain este atât fratele vitreg cât și sosia suveranului pe care-l înlocuiește incognito, inclusiv în faţa logodnicii acestuia de care se îndrăgosteşte. Deşi se simte sfâşiat între două planete, el refuză să ia partea vreuneia și, după multe discuții, le redă corpul Electrae-lor după ce devenise unul dintre aceştia și se teleportează pe Pământ împreună cu armata sa. Uzurpatorul este oprit la marginea Atlanticului, dar nu înainte de a-l ucide pe suveran. Philip Crain devine moştenitorul de drept al tronului și are o idee tardivă, dar genială: de ce să nu ia gheața polară cu care Pământul n-are ce face? Poate apoi să revină în împărăția lui și la regină. Uf!

În mod obiectiv, o astfel de acumulare de clișee este rară în SF sau chiar în literatura populară. Și totuși, în ciuda finalului discutabil și complexităţii scenariului, romanul poate fi citit încă deoarece este distractivși dinamic, pur divertisment care îşi îndeplinește perfect scopul în cazul adolescenţilor. Acestea fiind spuse, romanul nu aduce nimic nou nici temei, nici genului.

Va urma.

© Jean-Pierre Laigle

Titlul original : „Les planètes pilleuses”.

Eseul este tradus și publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Traducere de Cristian Tamaş.

 

Jean-Pierre Laigle este unul dintre multele pseudonime (Constantin Gavriski, Karlheinz Debon, Marie-France Kubilius, Rémi Maure, Remi-Maure) ale francezului Jean-Pierre Moumon (n. în 1947, la Toulon), autor, traducător, critic, eseist, editor.

A publicat romanele „Ave Caesar Imperator” (2008), „Retour à Opar” (2008), „Rendez-vous avec le destinée” (2012), o culegere de articole pe teme SF, „Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction” (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC, etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 1997), „Mon journal pendant la crise“, 1 și 2 (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc. Și nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și româna (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, Alexandru Ungureanu, Rodica Bretin) pe care i-a publicat în anii 80 în revista sa Antares.

(http://forums.bdfi.net/viewtopic.php?id=3053)

În CPSF Anticipația nr.7/ mai 2013, i s-a publicat articolul „Mitul lumii inframercuriene”, în traducerea Simonei Brânzaru.

Bibliografia sa poate fi accesată pe site-ul Noosfere :

http://www.noosfere.org/icarus/livres/auteur.asp?numauteur=-51552&Niveau=Romans

764 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.