REVISTA NAUTILUS / Articole / Planetele rapace (IV)

Planetele rapace (IV)

Jean-Pierre Laigle • 17:48 - 02.08.2014 • 

La fel ca The Fate of the Poseidonia (1927),şi Red Twilight  (1931) deHarl Vincent, alias Harold Vincent Schoepflin (1893-1968), este în directă continuitate cu Austin Hall (The Man Who Saved the Earth, 1919). Dacă acesta din urmă a fost un mare furnizor pentru pulp-urile americane în timp ce mediocrul C.W. Harris n-a avut decât o carieră meteorică (o duzină de povestiri). În general, contribuţia celor doi la SF nu este memorabilă.

În Red Twilight  (1931) totul începe cu apariţia deasupra S.U.A., a unui nor de culoare roşie care absoarbe umezeala de la suprafaţă fără a afecta sănătatea locuitorilor. Şi pentru că fenomenul coincide cu o conjuncţie a Pământului cu Marte, o rachetă este lansată spre planeta vecină. Cei doi astronauţi descoperă că o expediţie terestră anterioară a ajuns acolo şi s-a asimilat populaţiei marţiene, aflată pe cale de dispariţie din cauza secetei care distruge planeta. Marţienii au construit un dispozitiv care absoarbe apa terestră. Nou-veniţii astronauţi reuşesc să stopeze temporar furtul de apă, ceea ce permite guvernului Statelor Unite să energizeze straturile superioare ale atmosferei pentru a neutraliza aspirarea apei. Dar acest remediu este insuficient şi nivelul oceanului începe să scadă. În cele din urmă, Marte fură doar atâta apă cât este necesară pentru a-şi reface mările şi Terra îşi recapătă echilibrul.

Spre deosebire de Austin Hall, Harl Vincent îşi limitează filosofia la ideea de caritate, una mai degrabă forţată pentru o planetă aflată în nevoie. Vincent se concentrează îndeosebi asupra interesului manifestat de unul dintre astronauţi pentru fiica unui membru al primei expediţii, ceea ce îl ajută să treacă peste jaful pe care nu l-a putut preveni. Această apă de roze narativă, destul de banală şi lipsită de originalitate, investighează totuşi tema conceptului de fraternitate inter-astrală.

La Nouvelle Babel, unul din cele două romane SF ale francezului Sylvain Eugène Paquier (1872-1969), cultivă aproape aceeaşi superficialitate. Publicat sub pseudonimul Sylvain Déglantine în 1936, apoi în 1954 într-o versiune ştiinţifică şi geopolitică actualizată, reia ideea transferului resurselor Pământului spre Lună, ca parte a unui război între Europa şi Asia, pe un fundal de spionaj şi aventuri amoroase.

Intriga descrie o lume împărțită între S.U.A., care a absorbit întregul continent vestic, China care a anexat o parte din Asia și Oceania și Europa unită. Acesta din urmă – având capitala la Paris şi o limbă derivată din franceză – deşi este cea mai avansată din punct de vedere științific, se simte amenințată și decide începerea colonizării lunare. Lava ţâşnită din trei puțuri forate în Egipt, constituie coloanele unui „turn gigantic care ajunge în apropierea Lunii” (!?!). Guvernul european intenționează să-l folosească pentru a transporta 2% din apa şi aerul planetei, precum și toţi cetățenii săi. Dar vulcanii artificiali încep să sece, aşa că unii naturali trebuie să fie blocaţi ceea ce nu determină restabilirea fluxului ci determină o creștere a erupțiilor în Asia. Urmează o încercare inamică de a astupa vulcanii asiatici apoi o declarație de război. Între timp:

 

„Pe platforma turnului, în punctul în care dispare forţa de atracţie a Pământului şi unde începe cea a Lunii, a fost construită o coloană tubulară de opt mii km. Şi asta cu asemenea precauţie încât materialele folosite nu au fost ejectate prin acţiunea forţei centripete. Această coloană continua un pic dincolo de punctul în care ar fi trebuit să se termine noua atmosfera lunară provenită din aerul de pe Pământ.”

Inamicul asiatic suferă în ofensiva sa nu doar din cauza erupţiilor vulcanice, dar şi datorită tulburărilor meteorologice severe în urma pompării aerului şi reducerii nivelului oceanelor; fluviile şi râurile seacă şi seceta se extinde. În plus, scăderea greutăţii Pământului cauzează accelerarea rotaţiei planetei şi o uşoară apropiere faţă de Soare. Luna, afectată de acest aport de apă şi atmosferă, se roteşte mai încet şi se depărtează de Terra; pe satelitul natural se formează mări şi lacuri şi vegetaţia se extinde. Asiaticii reuşesc să ia în stăpânire un stâlp al giganticului turn. Europenii îşi evacuează populaţia pe Lună, apoi distrug turnul odată cu armata chineză invadatoare.

Deşi B.L. Bevill şi Onofre Parés exploraseră deja tema raptului hidro-atmosferic în favoarea Lunii, S. Déglantine contribuie aducând ceva nou. Pe lângă liftul spaţial, el scrie despre un furt la scară planetară într-un mod atât defensiv cât şi cinic, descriind acţiunile unui imperiu european, presat de către rivalii săi, şi care nu ezită să-şi ia tălpăşiţa cu partea sa de aer şi apă, lăsând în urmă o planetă devastată. Chiar dacă inamicul este de aceeaşi teapă, S. Déglantine nu încurajează xenofobia. Romanul La Nouvelle Babel aparţine tematic universului planetelor rapace mai degrabă decât temei colonizării lunare şi „pericolului galben”. Din punct de vedere scientist, romanul nu este foarte convingător, dar autorul, evident, nu şi-a propus vreo verosimilitate. Cu toate acestea, nu se regăseşte suflul epic care s-ar fi potrivit unei teme atât de grandioase şi ficţiunea are de suferit printr-un exces de interes pentru aspecte insignifiante şi prin lipsa stilului.

Va urma.

© Jean-Pierre Laigle

Titlul original : „Les planètes pilleuses”.

Eseul este tradus și publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Jean-Pierre Laigle este unul dintre multele pseudonime (Constantin Gavriski, Karlheinz Debon, Marie-France Kubilius, Rémi Maure, Remi-Maure) ale francezului Jean-Pierre Moumon (n. în 1947, Toulon), autor, traducător, critic, eseist, editor.

A publicat romanele „Ave Caesar Imperator” (2008), „Retour à Opar” (2008), „Rendez-vous avec le destinée” (2012), o culegere de articole pe teme SF, „Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction” (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC, etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 2007), „Mon journal pendant la crise“, 1 și 2 (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc. Și nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și româna (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, Alexandru Ungureanu, Rodica Bretin) pe care i-a publicat în revista sa Antares (http://forums.bdfi.net/viewtopic.php?id=3053) în anii 80. În CPSF Anticipația nr.7/ mai 2013, i s-a publicat articolul „Mitul lumii inframercuriene”, în traducerea Simonei Brânzaru.

Bibliografia sa poate fi accesată pe site-ul Noosfere :

http://www.noosfere.org/icarus/livres/auteur.asp?numauteur=-51552&Niveau=Romans

1144 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.