REVISTA NAUTILUS / Articole / Planetele rapace (III)

Planetele rapace (III)

Jean-Pierre Laigle • 22:18 - 01.07.2014 • 

Prin urmare, Erik Nyblom transgresează o simplă idee. De unde provine aceasta? Transmiterea energiei electrice între două planete prin intermediul undelor este la urma urmei, o extrapolare a primei comunicări radio efectuată cu succes în 1899 între cele două maluri ale Canalului Mânecii de Guglielmo Marconi (1874-1937).

Chiar dacă menţionează telegraful, Nyblom nu stabileşte nici o legătură explicită cu transportul de apă şi gaze atmosferice de pe Terra pe Marte. Cititorul este liber să-şi imagineze ce vrea el: Erik Nyblom ca un « bun » scriitor de SF, se mulţumeşte să presupună că pur şi simplu problema este rezolvată; nu există nici o informaţie privind vreun transmiţător sau receptor de materie chiar dacă astfel de ipoteze au constituit preocupări ale lui Nikola Tesla (1857-1943). Fără a fi mai convingători din punct de vedere ştiinţific, alţi scriitori SF nu vor fi la fel de rezervaţi iar unii au tratat această temă cu mult lirism şi umor.

Necunoscutului Erik Nyblom îi succedă Austin Hall (1885? -1933), prolific autor popular ale cărui titluri au marcat proto-SF-ul din S.U.A. « The Man Who saved the Earth » (1919), este o nuvelă prea lungă, prost scrisă şi plictisitoare. Paradoxal, un asemenea text a fost publicat în trei ediţii între 1926-1940 în Statele Unite ale Americii, dovedind o stupefiantă apreciere din partea editorilor şi cititorilor : Austin Hall ne împărtăşeşte o biografie parţială a lui Charley Huyck, inventator de geniu al unei metode pentru captarea « puterii » Soarelui, procedeu folosit pentru a respinge o încercare de vampirizare a speciei umane. Acţiunea nuvelei debutează cu descrierea unui trăznet care lasă un imens crater în oraşul Oakland, în timp ce în zonă dispare orice urmă de umiditate, inclusiv din corpul uman.

Fenomenul se repetă în restul Statelor Unite şi afectează şi oceanul Atlantic, aspiră apa acestuia, deviază Gulf Stream-ul, provocând o nouă eră glaciară în Europa. În timp ce nivelul oceanului scade, un astronom descoperă vinovatul: suprafaţa planetei Marte îşi schimbă culoarea şi se poate observa un punct luminos acolo. Charley Huyck lansează o salvă energetică spre acel punct şi captarea apei oceanului încetează. Eroul principal moare datorită suprasarcinii care-i distruge « echipamentul » şi astfel Pământul este avertizat că vecinul său Marte este periculos şi trage nişte concluzii evidente.     „… Şi astfel contemplăm o superb înverzită planetă Marte. Nu le purtăm pică marţienilor. E vorba doar legea de auto-conservării. Sperăm că au suficientă apă şi că le va fi suficientă. Nu le purtăm vreo ranchiună şi nici nu ne autovictimizăm. Avem nevoie de ceea ce avem şi sperăm să-l păstrăm„, conchide Austin Hall. Pragmatică sau cinică, tirada lui nu se încadrează decât într-un raport interplanetar de forţă. Mai explicit decât Nyblom, Austin Hall consideră că dacă marţienii au săpat canale, a fost pentru a drena apa de la poli, refren deja intonat de Percival Lowell, Camille Flammarion, H.G. Wells, Aleksandr Bogdanov, Edgar Rice Burroughs, etc. Hall adaugă ca pe măsura « îmbătrânirii » planetelor, există o compensaţie a legilor dure ale naturii prin amplificarea inteligenţei locuitorilor. De unde şi utilizarea de către marţieni a « cineticii celeste » împotriva Terrei. Oare autorul apără ideea că o civilizaţie avansată are un fel de drept natural de a jefui o altă civilizaţie aflată la un nivel diferit ? Poate că analizând într-atîta nu facem altceva decât să acordăm prea mult credit unui text fără pretenţii literare sau filosofice, deloc convingător estetic sau ştiinţifico-fantastic. Cel puţin morala acestei poveşti este că o specie de sălbatici îşi poate păstra habitatul în ciuda încercărilor unei civilizaţii mai avansate.

Al treilea text pe care l-am identificat, « Restoring the Moon «  (1922) de Burnie L. Bevill, o obscură povestire a unui obscur autor american este şi mai sumară, dar mult mai distractivă şi mult mai scurtă decât « The Man Who saved the Earth ». Nu există nici o menţiune a vreunei planete rapace, ci doar un pământean care vrea să-şi jefuiască propria planetă în beneficiul unei alte planete fără ca aceasta să fi solicitat. Un caz rar al unei planete « cinstite » în cadrul acestei teme.

Acţiunea povestirii începe cu scăderea presiunii atmosferice pe Terra şi continuă cu investigaţiile a doi jurnalişti care-şi dau seama că fenomenul este provocat malversaţiunile unui geniu al ştiinţei. Acesta a descoperit că nu a fost în urmă cu aproximativ un milion de ani Luna şi-a pierdut atmosfera, capturată de către Pământ. Prin urmare, doreşte să-i restituie Lunii atmosfera pentru a o repopula şi-i exploata resursele naturale prin intermediul unui « anulator » al gravitaţiei, propunându-şi un transfer de atmosferă. Din fericire, jurnaliştii reuşesc să oprească infernala maşinărie. În cele din urmă, daunele sunt limitate la o iarnă extrem de friguroasă. Deşi publicat în Science & Invention, o revistă a lui Hugo Gernsback, povestirea mi se pare de-a dreptul prostească. Acesta este unul dintre acele texte cu « savanţi nebuni » care cu greu ar putea suscita mai multe comentarii.

Tema este reutilizată de către Onofre Parés (1891-1976), un obscur catalan, autor al unui singur roman, « L’Illa del Gran Experiment. Reportatges de l’Any 2000 » (1927), şi iarăşi acest motiv SF est subexploatat, dar nu din dezinteres.

Acest roman este în primul rând o anticipaţie utopică. În 1950, idealiştii de pe întreaga planetă se izolează în Australia pentru a fonda o societate comunistă. Şi izolaţi rămân până în anul 2000, când o delegaţie a restului lumii, dominată de un capitalism deşănţat, primeşte permisiunea să viziteze cel mai mic continent. Opera lui Onofre Parés este o stufoasă şi didactică relatare a remarcabilului progres comunist din domeniile social, ştiinţific, artistic, filosofic şi urban ale noii societăţi. Capitolul consacrat ştiinţei comuniste se referă în mare parte la cucerirea Lunii. Expediţiile boşevice au găsit pe suprafaţa selenară mici animale care trăiesc într-o atmosferă rarefiată, şi ajung la concluzia că satelitul terestru a avut cândva o biosferă şi mări abundente pe care Pământul le-a capturat, provocând diluviul universal (fosilele găsite pe Terra sunt rezultatul acelei catastrofe). Aşa că „australienii” marxist-leninişti au decis în urma unui congres al partidului unic să reabiliteze biata Lună. Graţie razelor „pneumice” sunt proiectate pe Lună coloane de apă din Oceanul Pacific. Şi nu mai rămâne decât să dezghețe și să îmbogățească atmosfera renăscută a Lunii. Şi din acel moment satelitul nostru natural şi-a schimbat fața. Surprinzător, celelalte naţiuni n-au suspectat nimic în ciuda scăderii evidente a nivelului oceanului mondial. În mod clar, cel puţin pentru cititorii de la începutul secolului XXI, speculaţia « ştiinţifică » a romanului nu este mai convingătoare decât optimista viziune bolşevică şi filosofică a autorului. Cu toate acestea, introduce tema „terraformării” şi spre deosebire de Burnie L. Bevill, o utilizează pentru prima dată într-un mod paşnic şi pozitiv.

« L’Illa del Gran Experiment. Reportatges de l’Any 2000 » este primul volum al unei opere rămase fără alte urmări şi probabil, fără cititori. Poate că putem regreta în măsura în care acest roman rămâne un clasic al utopiei viitoriste şi o reflectare interesantă a timpului său.

Nimic asemănător în « The Fate of the Poseidonia » (1927) Clare Winger Harris (1891-1968), o feministă şi unul dintre primii autori americani de « pulp » SF.

Povestirea domnişoarei Harris este originală, descrie romantica rivalitate dintre narator şi un anumit Martell, pseudonim care ascunde o piele de culoare roşie. Gelos, personajul principal îl spionează pe Martell şi surprinde nişte comunicaţii secrete cu planeta Marte. Între timp, dispar avioane şi vapoare, îşi fac apar nişte misterioase nave zburătoare şi nivelul oceanului scade de trei ori. Naratorul înţelege prea târziu că apa oceanului este furată pentru a umple secatele canale de pe Marte. Într-un final mesaj televizat, fosta sa logodnică îl informează că trăieşte fericită cu Martell pe Marte şi că Pământul nu va mai fi deranjat. Autoarea nu precizează ceva în privinţa tehnologiei utilizate, ceea ce este doar unul dintre defectele acestei povestiri destul de superficiale.

 

Va urma.

 

© Jean-Pierre Laigle

Titlul original : „Les planètes pilleuses”

Eseul este tradus și publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Jean-Pierre Laigle este unul dintre multele pseudonime (Constantin Gavriski, Karlheinz Debon, Marie-France Kubilius, Rémi Maure, Remi-Maure) ale francezului Jean-Pierre Moumon (n. în 1947, Toulon), autor, traducător, critic, eseist, editor.

A publicat romanele „Ave Caesar Imperator” (2008), „Retour à Opar” (2008), „Rendez-vous avec le destinée” (2012), o culegere de articole pe teme SF, „Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction” (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC, etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 2007), „Mon journal pendant la crise“, 1 și 2 (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc.

Și, nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și din limba română (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, Alexandru Ungureanu, Rodica Bretin) pe care i-a publicat în revista sa Antares (http://forums.bdfi.net/viewtopic.php?id=3053) în anii 80. În CPSF Anticipația nr.7/ mai 2013 i s-a publicat articolul „Mitul lumii inframercuriene”, în traducerea Simonei Brânzaru.

Bibliografia sa poate fi accesată pe site-ul Noosfere : http://www.noosfere.org/icarus/livres/auteur.asp?numauteur=-51552&Niveau=Romans

896 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.