REVISTA NAUTILUS / Articole / Planetele rapace (II)

Planetele rapace (II)

Jean-Pierre Laigle • 19:59 - 03.06.2014 • 

Autorul le mulțumește următorilor : Joseph Altairac, Jean-Luc Blary, Patrick Centerwall, Bertil Falk, Piero Giorgi, Rémy Lechevalier, Christophe Marécaille, Charles Moreau, Antoni Munné-Jordà,Raymond Milési, Brian Stableford, Graham Stone, Francis Valéry (și internetului) pentru informații și documente bibliografice.

 

Partea a II-a : Începuturi laborioase

Inițiatorul acestei teme pare a fi suedezul Erik Nyblom (1893-1947), cunoscut în SF pentru două povestiri publicate în broşurica „Fantastiska historier” (Povestiri fantastice, 1910), semnată cu pseudonimul Mac.

Vår strid med Mars” (Conflictul nostru cu Marte) îi conferă o dubioasă glorie de precursor uitat. Fără îndoială, această povestire nu a creat vreo posteritate în Scandinavia sau în altă parte, nefiind nici măcar o reuşită literară.

Acţiunea din „Vår strid med Mars” debutează în Oceanul Indian, la bordul unei nave care se confruntă cu un fenomen ciudat. Marinarii observă o coloană de apă care se ridică din mare precum un vârtej, pierzându-se în cer ; oamenii se prăbușesc pe punctul de a se asfixia într-un vacarm teribil, presiunea scade amețitor, motoarele vasului se opresc și pe punte se zvârcoleşte un întreg banc de pești zburători.

După ce-şi revine şi ajunge într-un port, echipajul află că multe alte nave au avut întâlniri de multe ori fatale cu alte taifunuri care par să constituie o linie de netrecut coincizând cu ecuatorul. Curenții oceanici sunt deviaţi și clima se modifică profund ; cele două emisfere sunt izolate ; comerțul maritim și schimburile economice sunt afectate grav. Civilizația umană este amenințată şi nimeni nu poate găsi o explicație.

Autorul îşi imaginează că în 1924 planeta Marte s-a apropiat la 55 milioane km iar astronomii observă că imaginea de obicei clară a discului lui Marte a devenit înceţoşată, atmosfera planetei este aglomerată de straturi de nori și rețeaua de canale pare a fi dispărut. Având în vedere circumstanțele cataclismice de pe Terra, prea puțini se sinchisesc de ceea ce se întâmplă pe Marte, până când un astronom atribuie această transformare, aerului și apei furate de pe Pământ.

Prin urmare, pământenii declară război planetei roșii, chiar dacă având în vedere masa redusă a acesteia, nevoile marţienilor au fost îndeplinite rapid și suficient pentru câteva milenii. Deducând că epuizarea resurselor marţiene n-a lăsat locuitorilor planetei roşii altă energie decât cea electrică, omenirea unită îşi mobilizează toate resursele pentru lansarea unor titanice arme energetice prin spaţiu. După distrugerea unor instalaţii vitale marțienii înţeleg mesajul și renunţă la „furtişaguri”.

În această povestire, doar începutul este satisfăcător, oferind o abordare dramatică și câteva personaje care anunță o intrigă demnă de un roman, dacă nu cel puțin o nuvelă. Dar continuarea distruge această dinamică promițătoare în favoarea unei narațiuni plate şi conformiste care seamănă cu un rezumat, ca și cum autorul a considerat că ideea sa destul de originală este nedemnă de o dezvoltare adevărată. Şi astfel neglijează oarecum descrierea catastrofei declanșate de conflict pe Pământ și pe Marte iar prezentarea civilizației marțiene este de-a dreptul sumară. Textul este dezamăgitor, deși nu chiar așa de prost pentru epoca respectivă deşi reuşeşte să îngrămădească aproape toate elementele canonului sefistic – chiar și clișeele – cum ar fi agresivitatea jefuitorilor extratereştri și deplângerea victimelor, dar și problemele morale implicate acest rapt : „Noi întrebări se puneau pe fondul acestei groaze apocaliptice. Fapta marţienilor era evaluată şi măsurată conform normelor de moralitate umană. În furia lor neputincioasă, cei mai mulţi pământeni considerau că « împrumutul » marţienilor era o adevărată infamie comparabilă cu uciderea premeditată a unei persoane nevinovate. Dar erau şi pământeni care se întrebau dacă la nevoie Pământul ar fi ezitat să jefuiască planeta Venus, de exemplu. Acestea să fi fost legile moralității universale ? Să ni se pretindă oare, contrar unor creaturi care vor rămâne pentru totdeauna necunoscute şi misterioase, mai mult decât viața interioară a animalelor noastre de companie, să refuzăm ceea este posibil pentru a prezerva mijloacele de existență ale speciei noastre ?

Prin urmare, autorul trece dincolo de o simplă idee.

De unde provine aceasta ? Transmiterea energiei electrice între două planete prin intermediul undelor este, la urma urmei, o extrapolare a primei transmisiuni radio a lui Guglielmo Marconi (1874-1937), desfăşurată cu succes între cele două maluri ale Canalului Mânecii în 1899. Dar dacă menționează telegraful, Erik Nyblom nu stabilește nici o legătură explicită cu „transportul” de apă și atmosferă terestre de către avansata ştiinţă marţiană.

Cititorul n-are decât să-şi imagineze orice : Erik Nyblom ca un bun scriitor de SF, presupune pur și simplu că problema este rezolvată ; nu face nicio referire explicită la vreun emiţător, transmiţător sau receptor de materie, chiar dacă astfel de ipoteze i s-au postulat lui Nikola Tesla (1857-1943). Fără a fi mai convingători din punct de vedere științific, succesorii lui sefistici nu au respectat aceeaşi rezervă. Cel puțin unii vor fi destul de inteligenţi de a propulsa această temă pe aripile poeziei și umorului.

Va urma.

© Jean-Pierre Laigle

Titlul original : „Les planètes pilleuses”

Eseul este tradus și publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Jean-Pierre Laigle este unul dintre multele pseudonime (Constantin Gavriski, Karlheinz Debon, Marie-France Kubilius, Rémi Maure, Remi-Maure) ale francezului Jean-Pierre Moumon (n. în 1947, Toulon), autor, traducător, critic, eseist, editor.

A publicat romanele „Ave Caesar Imperator” (2008), „Retour à Opar” (2008), „Rendez-vous avec le destinée” (2012), o culegere de articole pe teme SF, „Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction” (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC, etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 2007), „Mon journal pendant la crise“, 1 și 2 (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc.

Și, nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și din limba română (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, Alexandru Ungureanu, Rodica Bretin) pe care i-a publicat în revista sa Antares (http://forums.bdfi.net/viewtopic.php?id=3053) în anii 80. În CPSF Anticipația nr.7/ mai 2013 i s-a publicat articolul „Mitul lumii inframercuriene”, în traducerea Simonei Brânzaru.

Bibliografia sa poate fi accesată pe site-ul Noosfere : http://www.noosfere.org/icarus/livres/auteur.asp?numauteur=-51552&Niveau=Romans

1002 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.