REVISTA NAUTILUS / Articole / Personajul SF – Extraterestrul (III)

Personajul SF – Extraterestrul (III)

Aurel Cărăşel • 4:11 - 01.03.2011 • 
,

Tipuri de extratereştri

Extratereştrii în forme eteromorfe apar, de regulă, începînd cu secolul al XX-lea. Deşi partizani ai eteromorfismului au existat încă din cele mai vechi timpuri. Plutarh scria, cu foarte multă convingere, chiar în secolul I al erei noastre: „S-ar putea să existe locuitori în Lună şi cei care pretind că aceste fiinţe s-ar putea să aibă nevoie de tot ceea ce ne este necesar n-au luat aminte niciodată la variaţiile pe care ni le oferă natura şi care fac ca animalele să difere între ele mai mult decât faţă de substanţele neînsufleţite.”

În secolul al XVII-lea, Cyrano de Bergerac descria extratereştri patrupezi, deschizând larg calea autorilor amatori de eteromorfism. Părintele genului este considerat (se putea altcineva?) acelaşi inepuizabil H.G. Wells care, în „Războiul lumilor” (1897), îi aduce pe marţieni pe Terra, îngrozind imaginaţiile sensibile: invadatorii au forma unor viermi uriaşi şi se dovedesc complet lipsiţi de sentimente.

De la monştrii de tip clasic ai lui Wells (la urma-urmei, viermi avem şi pe Pământ, chiar dacă nu dau dovadă de prea multă inteligenţă) şi până la cei proteiformi ai lui Don A. Stuart din nuvela „Cine-i acolo?”, care pot lua forma exactă a fiinţei pe care o invadează din interior, dând dovadă de un sadism înspăimântător în relaţiile pe care le dezvoltă cu savanţii staţiei de cercetări polare, în interiorul căreia se infiltrează prin intermediul unui câine, ei bine, nu mai este decât un pas. Pe care fantezia de coşmar a secolului al XX-lea, cel atât de fără limită în toate, îl face, punând astfel bazele unei noi subspecii –  aceea a horror-ului.

Inteligenţele extraterestre eteromorfe pot fi grupate, prin simplificare, în patru mari categorii: de tip animal; de tip artropod; de tip vegetal; de tip mineral.

Eteromorfii de tip animal reprezintă o specie de personaje foarte bine ilustrată în cadrul SF-ului. Motivul? Imaginile cele mai uşor de construit sunt cele create prin mixare, pornindu-se de la elemente deja cunoscute: „De cele mai multe ori, scriitorii recurg la montajul de elemente anatomice cunoscute (ochi compuşi, tentacule, aripi, solzi, pene, ventuze etc), într-un ansamblu inedit şi şocant. În cazul acesta, accentul cade la început pe descrierea morfologică, venind în întâmpinarea curiozităţii…” (8), subliniază criticul Fl. Manolescu.

Locuitorii vampiri ai planetei Marte din romanul „Războiul vampirilor” (1909), scris de Gustave Le Rouge sunt formaţi „dintr-un cap enorm, hidos, între două aripi de un alb murdar. Nici urmă de corp şi, în loc de mâini, un vălmăşag de antene sau de tentacule…”. Pot fi recunoscute, cu uşurinţă, elementele componente ale anatomiei caracatiţei şi liliacului. În celălalt roman al său, „Prizonierul planetei Marte”, autorul înfăţişează cititorului caracatiţe cu cap omenesc şi oameni-liliac, iar Henri Allorge, în „Cerul împotriva Pământului” (1924), reia acest tip de personaj zburător, îi adaugă un al treilea ochi hipnotic şi formează aerantroful, o replică avant-la-lettre a mutantului zburător uman Ariel, creat de rusul Al. Beleaev.

Tripezii marţieni ai lui Rosny-Aîne sunt fiinţe raţionale cu trei picioare şi şase organe specializate pentru văz, dar creatura de siliciu şi animalul tentacular care poate să extragă şi să reproiecteze imagini afective din memoria victimelor sale, din „Odiseea marţiană” (1934), nuvelă scrisă de americanul Stanley G. Weinbaum, aparţine deja unui alt spectru – acela al prădătorilor de tip extraterestru, creaturi ce vor culmina cu înspăimântătorul „Alien – Al optulea pasager”, creat de Alain Dean Foster, după care s-a turnat un cunoscut film de groază, bazat pe motto-ul romanului – „În spaţiu, dacă strigi, nu te aude nimeni”.

Ezwalul lui A.E. van Vogt din „Război împotriva rulilor” (1959) este un alien cu blană albastră, înzestrat cu trei ochi cenuşii şi muşchi imenşi, tari ca oţelul, care fac din el un adversar redutabil pentru Trevor Jamieson, în jungla ostilă de pe Eristan II. Telepat şi inteligent, ezwalul sfârşeşte prin a renunţa la confruntare în vederea unei colaborări, care să-i asigure supravieţuirea.

Mama şi fiicele sale, din excelenta nuvelă a lui Philip Jose Farmer „Fiica”, este un fel de moluscă, de pe o planetă fără nume, care se înmulţeşte foarte straniu: „Procesele ei biologice l-au uluit. La naiba, a emis el, cine crede aşa ceva? Cum, un proces de vindecare în matrice duce la concepţie? Asta-i exact opusul cancerului!”. Exclamaţia îi aparţine tatălui, un astronaut pământean, care a devenit părinte fără voie, ciopârţind, într-un proces de autoapărare, tentaculele moluştei-mamă.

Mirocalul, din aceeaşi nuvelă, este un prădător extrem de adaptabil la structura vânatului, un transformant biologic complet, capabil să ia forma şi compoziţia chimică adecvată carapacelor de moluscă pe care le atacă.

Şi, dacă extratereştrii de tip animal sunt mai uşor de acceptat de către lector, dată fiind uşurinţa rezultată din contactul permanent cu formele animalelor terestre (să nu uităm că, psihologic vorbind, suntem ataşaţi de tot felul de păsări şi animale, pe care le acceptăm în apartamente, le hrănim şi le înmulţim conform unor buletine de puritate a speciei), extratereştrii din ramura artropodelor (de tip insectă) sunt de-a dreptul hidoşi. Sau aşa ne apar, înspăimântători şi scârboşi, datorită silei ancestrale (explicabilă la nivel raţional) pe care ne-o provoacă insectele (şi în special păianjenii, gândacii de tot felul, precum şi larvele lor vermiforme).

De regulă, extratereştrii artropozi au creat civilizaţii avansate, bazate pe sistemul fagurelui, în care rolul principal îl joacă Matca, înconjurată de luptătoare, doici, muncitoare şi trântori. Foarte disciplinaţi, lipsiţi de simţul durerii şi de sentimentul fricii, ei reprezintă forţe cu adevărat redutabile, care se împotrivesc expansiunii umane în Galaxie.

Printre primii care introduc acest tip de personaj SF este, fără îndoială, francezul Maurice Renard. În „Pericolul albastru” (1911), el narează povestea unei familii obişnuite care, întâmplător, intră în contact cu rasa extraterestră a Sarvanţilor, aranhide invizibile cu ochiul liber, alcătuind o civilizaţie superioară pământenilor în planul inteligenţei şi al eticii.

În romanul premiat în 1960 cu HUGO (am numit „Infanteria stelară” al lui Robert A. Heinlein), Johnnie, aspirantul la înrolarea în cea mai cunoscută şi mai temută armă a flotei de asalt cosmic a Terrei, îşi trece proba de foc pe planeta Klendathu, locul de baştină al ploşniţelor, o rasă extraterestră cu care pământenii au început Al Treilea Război Spaţial. Ce înfăţişare au EI? Să-i dăm cuvântul autorului: „Ploşniţele sunt nişte creaturi care nu au nici o asemănare cu noi. În realitate, sunt un soi de pseudo-arachnide, care nu seamănă nici măcar cu păianjenii. Sunt artropode, de acord, dar te fac să te gândeşti la modul absolut demenţial în care un nebun vede un păianjen. Modul lor de viaţă, d.p.d.v. psihologic şi economic, este foarte apropiat de cel al furnicilor sau termitelor. Ploşniţele alcătuiesc comunităţi, în care funcţionează dictatura absolută a stupului. Distrugând suprafaţa planetei, n-am fi nimicit decât soldaţii şi muncitoarele. Şi ne-ar fi scăpat reginele, care sunt creierele conducătoare.” (9)

De obicei, războiul cu artropodele este unul total, pe viaţă şi pe moarte, deoarece sistemele logice, după care-şi fundamentează viaţa socială cele două rase aflate în conflict, sunt fundamental diferite şi ireconciliabile. „Căpoşii lui Rasczak”, cum este poreclit plutonul din care face parte Johnnie, trebuie să ucidă tot ce mişcă în subteranele planetei, deoarece nu găsesc nici o modalitate de comunicare cu adversarul.

În „Zona interzisă” (1993), Whitley Strieber introduce, pentru prima oară în istoria SF-ului, un monstru artropod care vine pe Terra „din afara spaţiului şi a timpului”. Deşi nu este niciodată vizibilă pe de-a-ntregul pentru victimele umane pe care le vânează în orăşelul Oscola şi în jurul său, unde intenţionează să-şi stabilească adăpostul, fiinţa de coşmar îşi dezvăluie, pentru câteva clipe, faţă de fizicianul Brian Kelly şi tânăra lui soţie Loi, adevărata înfăţişare: „Când Loi proiectă lumina în jur, Brian prinse imaginea unei ape negre şi a unei mase diforme ridicîndu-se din ea – sursa de provenienţă a lungilor braţe şi a ghearelor. Ellen? Nu putu să ia în considerare gândul. Pe carapacea ei îngustă era cocoţat ceva deosebit, ca o armură, ceva cu aripi uriaşe de muscă şi cu ochi compuşi(…) Apoi acea chestie îşi luă zborul şi traversă bâzâind mica încăpere; venea drept spre ei.” (10) Înfăţişare pe care şi-o poate modifica după dorinţă, deoarece fiinţa este proteiformă şi telepată, deţinând, simultan, şi o uimitoare putere de regenerare, care intră în funcţiune în clipa în care o parte din trup i-a fost smulsă.

Tot cu o civilizaţie a insectelor avem de-a face şi în „Jocul lui Ender” şi, ulterior, în „Vorbitor în numele morţilor” (1986), romane în care Orson Scott Card introduce un al treilea membru în binomul incompatibil al conflictului dintre cele două rase, aflate în plină expansiune cosmică: orice contract scris cu sânge între civilizaţii cu forţe şi progres tehnic similare sfârşeşte prin a deveni paşnic. „Matca şi Hegemonul”, cartea scrisă de Ender alias Andrew Wiggin, personajul principal al romanului, reprezintă pocăirea, ruga pentru iertare a celui care, în urmă cu peste 3000 de ani, într-un copleşitor război stelar, aproape că a exterminat planeta duşmană.

3291 vizualizari

4 Comentarii

  1. dariopecarov spune:

    Un articol bun, care trateaza un subiect fascinat si mult prea larg. Cred ca ar fi interesant de realizat o serie mai ampla de articole pe aceasta tema.

  2. cosmin spune:

    mi-ar placea sa le vad pe toate stranse intr-o carte

  3. Sagy, spune:

    @cosmin: subscriu!

  4. Trixi spune:

    Buna, as avea o intrebare, s-a adaptat vreodata un film dupa romanul “Războiul vampirilor” (1909), scris de Gustave Le Rouge?
    Multumesc

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.