REVISTA NAUTILUS / Articole / Personajul SF – Extraterestrul (4)

Personajul SF – Extraterestrul (4)

Aurel Cărăşel • 4:10 - 01.04.2011 • 

Dincolo de iubire, dispreţ şi ură se află civilizaţiile extratereştrilor vegetali. Imaginile făpturilor-plantă nu sunt nici pe departe aşa de coşmareşti, precum acelea ale insectelor-prădător. Primul scriitor care ilustrează această categorie este Lucian din Samosata. În drumul său către astrul nopţii, eroul din „Istoria adevărată” se întâlneşte cu populaţia femeilor-viţă-de-vie, care încearcă să-l ademenească să rămână cu ele.

Stejarii vorbitori din „Statele şi Imperiile Soarelui”, care îi slujesc lui Cyrano de Bergerac drept interlocutori, în savantele discuţii purtate în călătoria sa cosmică, sunt de fapt nişte străbuni îndepărtaţi ai fiinţelor purceluşi-copaci de pe colonia terestră Lusitania, din romanul „Vorbitor în numele morţilor”. Datorită virusului descolada, o altă formă de viaţă inteligentă, locuitorii indigeni ai Lusitaniei, purceluşii, se transformă după moarte în copaci-tată, care pot trăi mai multe milenii şi acumulează o înţelepciune dincolo de puterea de înţelegere a vreunui muritor. În fapt, pădurea nesfârşită de pe suprafaţa planetei reprezintă o populaţie e fiinţe, trecute printr-o a treia viaţă (considerînd aici şi stadiul larvar al prepurceluşilor, din interiorul scorburii copacului-mamă, drept primă viaţă).

Pictorul Standifer din nuvela „Seminţele din altă lume”, scrisă de Edmond Hamilton, cultivă în sera sa o serie de spori descoperiţi într-un meteorit, pe care-l presupune a fi de natură artificială. Aceştia dezvoltă, în timp, două plante-fiinţă, un bărbat şi o femeie. Planta-femeie îl fascinează pe pictor, care se îndrăgosteşte de ea şi începe s-o picteze. Dragoste mortală, deoarece semenul ei din ghiveci o ucide, din gelozie, în absenţa pictorului.

Trăsăturile sentimentale sunt rare însă şi în lumea plantelor-fiinţă. De regulă, asemenea celorlalţi extratereştri de natură animală, ele încearcă să-i înregimenteze cu forţa în rândurile lor pe membrii altor specii, fie ei animale sau plante. În romanul „Terminus 1”, Stefan Wull propune o lume cosmică de tip pădure inteligentă, pe planeta căreia dispar, pe rând, mai multe expediţii umane. Într-un târziu, membrii unei astronave coborâte întâmplător aici descoperă misterul dispariţiilor fără urmă – copacii-oameni produc nişte fructe comestibile, a căror consumare conduce automat la transformarea consumatorului în copac.

Ham Hammod şi Patricia Burlingame întâlnesc în „Mâncătorii de lotuşi”, roman al lui Stanley Weinbaum, o rasă vegetală inteligentă, în stare să esenţializeze întregul Univers la o imagine comprehensibilă de către pământeni, dar complet lipsită de voinţă proprie. De aici şi decăderea acestei civilizaţii venusiene, cândva extrem de avansată.

O civilizaţie parţial asemănătoare cu aceea concepută de O.S.Card este cea întâlnită de „zburătorii Bardo” pământeni pe planeta-imaginară Asura, în romanul lui Ian Watson „Ambasada extraterestră”. Asuranii sunt păsări-copaci care „se includ într-o entitate mai mare; apoi se exclud, zburînd spre a forma o altă fiinţă, o fiinţă alternativă, cu o nouă perspectivă mentală”. (11) O nouă perspectivă, aceea a unei filozofii matematice variabile, deoarece asuranii reprezintă o civilizaţie bătrână, ajunsă într-o fază de completă abstractizare.

Ultima etapă a periplului printre modelele de extratereştri eteromorfi o constituie inteligenţa extraterestră de tip mineral. Mult mai puţin răspândite decât celelalte forme de adaptare la mediu ale vieţii inteligente, forma minerală a dat totuşi naştere la făpturi interesante, nu mai puţin combative sau înţelepte decât semenii lor animali sau vegetali.

Părintele incontestabil al rasei inteligente minerale este scriitorul belgian de limbă franceză J.H. Rosny-Aîne, care publică, în 1897, romanul de mare succes în epocă „Xipehuzii”. Făpturi de origine minerală, xiephuzii provin de aiurea, din profunzimile neştiute ale Galaxiei, şi au ajuns pe Terra în căutare de spaţiu vital. Coborâţi în preistorie în adâncurile pădurii Kzur, ei se confruntă cu primitivii din tribul nomad Pjehu, pe care reuşesc să-i îngrozească cu formele lor ciudate: „…un mare cerc de conuri albăstrii, translucide, cu vârful în sus, avînd fiecare mărimea cam a unei jumătăţi de om (…) Mai erau, ici şi colo, Forme aproape cilindrice, diferite de altfel, unele subţiri şi înalte, altele scunde şi groase, toate de culoarea bronzului, punctate cu verde…” (12) Ca în absolut toate operele pe această temă cu conflict belicos, pământenii reuşesc să-i înfrângă pe extratereştrii cei răi şi să-şi păstreze planeta numai pentru ei.

Chiar dacă nu toate contactele cu alien-şii minerali sunt războinice, arareori se întâmplă ca ele să nu aibă urmări negative pentru cei ce realizează „întâlnirile de gradul III”. În „Universul vagabond”, roman scris de francezul Leon Groc, în colaborare cu soţia sa Jacqueline Zorn, astronauţii pământeni întâlnesc pe una din planetele sistemului Alfa Cenaturi o civilizaţie a unor fiinţe minerale radioactive, care-i sterilizează involuntar pe expediţionari.

Cel mai adesea însă contactele nu se pot realiza tocmai datorită sistemelor diferite pe care este întemeiată viaţa. Personajul Dick Jarvis din „Odiseea marţiană” a fost primul care a realizat imposibilitatea stabilirii unui contact raţional cu cărămidarul, o fiinţă posibil inteligentă, alcătuită din siliciu pur, care se hrănea cu nisipul din jur.

Uneori, inteligenţa extraterestră pare numai de origine minerală (v. „2001 – O odisee spaţială”). Cu experienţa şi progresul tehnologic al umanităţii ajunse în secolul XXI, care a făcut din Selena o mare bază ştiinţifică şi se pregăteşte pentru pasul cosmic următor – colonizarea planetelor sistemului solar, doctorul Floid crede că TMA-1, monolitul negru de formă paralelipipedică, realizat dintr-un material necunoscut pământenilor, asemănător cu granitul, este un mesager al unei îndepărtate civilizaţii cosmice, ajunsă în urmă cu trei milioane de ani în apropierea Terrei. Un mesager inteligent, sinonim parţial dar şi substanţial diferit de un robot. O inteligenţă ascunsă în inima ciudatului mineral, care-i este simultan şi adăpost şi trup, capabilă să declanşeze schimbări fundamentale în structura civilizaţiei terestre şi să transforme un om (David Bowman) într-o entitate cosmică lispită de morfologie. TMA-1 (Tycho Magnetic Anomaly-One) ar putea fi considerat o entitate inteligentă, superioară roboţilor umani, care are posibilitatea să se reproducă, asemenea fiinţelor vii, chiar dacă face acest lucru în manieră exogenă: „Obiectul în faţa căruia încremenise astronautul era o lespede verticală, dintr-un material negru, de vreo trei metri înălţime şi lată de unu şi jumătate. Pe Floyd gândul îl duse, oarecum justificat, la un mormânt uriaş. Cu margini perfecte şi simetrice, era atât de neagră, încât părea să absoarbă orice rază de lumină; nu se observau detalii de suprafaţă, făcînd imposibil de apreciat dacă materialul constituient era stânca, metalul sau plasticul, ori altceva cu totul necunoscut omului”. (13)

Există, în fine, şi contacte paşnice, chair dacă fără folos pentru nici una din părţi, cauza fiind aceeaşi – structuri biologice diferite creează incompatibilităţi de netrecut în înţelegere. În nuvela lui Igor Rosohovatski „O întâlnire în timp”, o expedieţie ştiinţifică sovietică descoperă în deşertul ce desparte imperiul sovietic de Mongolia o stranie formaţie minerală care, la o cercetare atentă, dezvăluie ochilor expediţionarilor două statui uriaşe, înalte de mai mulţi metri. Probele recoltate din mineralul care le constituie revelează, la analizele de laborator, că sunt particule dintr-un „organism” viu, structurate în jurul compusului siliciu-fluor.

Reveniţi în acelaşi loc după cinci ani, cercetătorii au în faţa ochilor dovada veridicităţii ipotezelor formulate anterior, privind posibilitatea ca „statuile” să aparţină unei expediţii galactice, ateriazată în inima deşertului: prin comparare cu fotografiile efectuate în cursul primului drum, se poate observa foarte clar că „bărbatul” se desprinsese din cuplu şi făcuse un pas, în vreme ce „femeia”, din corpul căreia fusese prelevată proba, schiţase un gest de apărare. Timpul, explică unul din personajele nuvelei, numai timpul este elementul care face diferenţa dintre biologiile civilizaţiilor noastre. EI au la dispoziţie timpul aproape infinit al existenţei mineralului din care sunt alcătuiţi şi de aceea metabolismul lor este extrem de încetinit, în comparaţie cu acela al oamenilor.

1661 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.