REVISTA NAUTILUS / Articole / Paul Kincaid (Marea Britanie) – Extinderea virtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012

Paul Kincaid (Marea Britanie) – Extinderea virtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012

paul kincaid • 20:44 - 01.10.2012 • 

Gardner Dozois’s The Year’s Best Science Fiction, Twenty-Ninth Annual Collection; Richard Horton’s The Year’s Best Science Fiction and Fantasy, 2012 Edition ; Nebula Awards Showcase 2012

Celor mai bune le lipseşte în întregime convingerea, în timp cele mai proaste

Sînt pline de intensitate pasională.

Sentimentul dominant ce te copleşeşte după citirea atîtor de multe povestiri prezentate ca fiind cele mai bune pe care le au de oferit science-fiction-ul şi fantasy-ul, este epuizarea. Nu atît epuizare fizică (deşi este mult mai obositor decît ar avea dreptul să fie citirea unei asemenea grămezi de povestiri), cît senzaţia că genuri ale fantasticului au ajuns la o stare de epuizare.

Mai ales că nu există nici o evidenţă că scriitorii antologaţi au vreo reală convingere în privinţa a ceea ce scriu. Mai degrabă, SF&F-ul au devenit un set de clişee care sînt repetate şi iarăşi repetate pînă cînd tot sensul a fost secat.

De exemplu, „Dolly” de Elizabeth Bear (în antologia lui Gardner Dozois), este o poveste poliţistă a investigaţiei unei crime ce ar fi fost comisă de un robot. Nu e un text prost, în sensul că este eficient istorisit cu suficiente detalii despre personaje şi decoruri, răsplătind astfel cititorul, dar povestea în sine se mărgineşte în mod deliberat să ne amintească de naraţiunile cu roboţi pe care Isaac Asimov le scria în anii 1940. Bear a actualizat tropul dar nu a extins ideea şi nici nu a găsit nimic radical nou în aceasta. Povestirile lui Asimov ne pot distra în continuare, iar povestea lui Bear poate la fel de mult, dar să constaţi că unul din acele texte care ni se spune că sînt cele mai bune povestiri din 2011, de fapt repetă lucruri spuse acum mai mult de şaptezeci de ani este într-un fel dezamăgitor.

Bear este departe de a fi un caz izolat şi mai tîrziu voi da şi alte exemple. Acest aspect retrograd al science fiction-ului este un lucru obişnuit al genului de la apariţia în anii 1990 a ceea ce a devenit cunoscut sub numele ca „noul hard SF” şi „noua operă spaţială”. Ceea ce este şi mai evident în cazul acestor antologii este o tendinţă mai recentă a prezentării SF-ului ca şi cum ar fi altceva, de obicei, high fantasy. Cu mulţi ani în urmă, Arthur C. Clarke a proclamat că „orice tehnologie suficient de avansată ar fi imposibil de distins de magie”. Este o noţiune care în mod clar s-a înrădăcinat în minţile scriitorilor de azi, deoarece aceştia şi-au apropriat în mod adecvat ţinuta fantasy-ului pentru ceea ce este ostentativ SF referitor la un viitor îndepărtat, mergînd pînă a se referi neironic la vrăjitori şi vrăji şi alte asemenea puerilităţi.

Un exemplu al modului în care acest lucru poate fi bine făcut este „Silently and Very Fast” de Catherynne M. Valente (în antologia lui Dozois). Din nou, aceasta este o poveste veche despre o inteligenţă artificială ce se umanizează (gîndiţi-vă de exemplu, la o altă povestire cu roboţi a lui Asimov, „Omul bicentenar”), iar singurul lucru cu adevărat nou pe care Valente îl inventează este modalitatea narativă. Pentru că Valente deghizează povestea într-un basm, cu magicieni şi vrăjitoare rele şi căutări imposibile şi prinţese adormite. Aceasta strategie funcţionează pe două niveluri: basmele sînt ceea ce personajele umane i-au comunicat inteligenţei artificiale, Elefsis, în scopul de a o face să înţeleagă naraţiunile iar Elefsis a apărut parţial din jocurile în virtual ale unui grup de copii. Valente surprinde foarte frumos dicţia unui basm, şi deşi acest lucru poate într-adevăr să fie obositor, atunci cînd prinde aripi cu adevărat, povestirea poate fi minunată. Există o scurtă secţiune în care viaţa lui Alan Turing este reformulată ca o variantă a „Frumoasei Adormite” inclusiv mărul otrăvit, şi funcţionează extraordinar de bine atît ca un basm cît şi ca o felie de viaţă. Cu toate acestea, în cele din urmă, în timp ce admiri o măiastră operă de ficţiune, nu poţi să nu te întrebi dacă toată treaba n-ar funcţiona mai bine ca fantasy decît ca science fiction.

Cred că problema este că science-fiction-ul şi-a pierdut încrederea în viitor. Sau poate că ar fi mai corect să spunem că şi-a pierdut încrederea în viitorul care poate fi înţeles. În cele mai bune momente istorice ale sale, science fiction-ul a prezentat lumi extraterestre şi viitoruri îndepărtate, care oricît de ciudate ar fi fost, au fost întotdeauna fundamental inteligibile. Sau structura narativă de bază implica de multe ori realizarea inteligibilităţii. Dar undeva în mijlocul ruinelor cyberpunkului în anii 1980, am început să simţim că prezentul se schimbă prea repede pentru noi, pentru a mai putea ţine pasul. Şi dacă nu înţelegem prezentul, ce speranţe să mai avem pentru viitor ? Rata de accelerare a schimbărilor a afectat în mod inevitabil viitorurile care apar în ficţiunile noastre. Lucrurile au loc ca prin magie (te poţi gîndi, de exemplu, la „Matter” de Iain M.Banks în care un personaj se transformă într-un tufiş), sau lucrurile par a fi atît de diferite încît nu există nici o legătură cu experienţele şi percepţiile prezentului nostru.
Un exemplu în acest sens al unui mod de percepţie al realităţii  este „Widows in the World” de Gavin J. Grant (în antologia lui Horton), cu acţiunea avînd loc urma schimbărilor climatice, colapsului economic, a unor războaie globale, boli noi şi devastatoare şi tot felul de alte lucruri ce marchează o decisivă deconectare de lumea de azi. Este o lume în care casele zboară dintr-un loc în altul, copii hăckuiesc sistemele sofisticate de apărare în timp ce sînt încă în uter, morții îşi continuă comportamentul lor răuvoitor ca şi cum nimic nu s-a întâmplat şi silkies¹ vin şi ademenesc. În principal, povestea este o plimbare înveselitoare prin acumularea de stranietate, dar în cele din urmă ne întrebăm: dacă orice se poate întîmpla, atunci care este consecinţa unei acţiuni ? Ori de cîte ori intriga ar putea pune în pericol personajele principale, autorul este liber să inventeze unele noi ciudăţenii şi prin hocus-pocus totul se rezolvă. Într-o altă povestire care prezintă viitorul ca fiind în esenţă incomprehensibil,  „Walking Stick Fires” de Alan DeNiro (în antologia lui Horton), iar extratereştrii se războiesc şi jefuiesc printre  ruinele de pe Pămînt, există un schimb de replici care pare a rezuma întreaga abordare: un personaj exclamă, „trebuie să existe un nenorocit de plan la baza întregii chestii” iar răspunsul pe care-l primeşte este „Nu chiar. Nu.”.

Prin urmare, nemaifiind sigur de viitor, opţiunile scriitorului SF par a fi prezentarea un viitor magic sau de neînţeles (ca la Valente sau Grant), ori de a regresa la nişte viitoruri vechi, mai familiare (cum a făcut-o Bear).

Poate că „Laika’s Ghost” de Karl Schroeder (în antologia lui Dozois) este ceea ce science fiction-ul a devenit în astfel de circumstanţe. Acţiunea are loc în viitorul apropiat, în Kazahstan, într-o lume în care toate visele sciento-ficţionale ale viitorului au ajuns la zero. Economia este în totală derivă, încălzirea globală a transformat peisajul, armele nucleare au devenit disponibile pentru toată lumea. Personajul principal este un inspector de armament, atras de un fost cosmodrom, care descoperă că singurii oameni gata să ducă mai departe visul zborului spre alte lumi sînt bătrînii cosmonauţi ai fostei Uniuni Sovietice. Aceasta este una dintre cele mai bune povestiri din cele trei antologii, dar este aproape anti-SF în extrapolarea sa: viitorul s-a scurs şi a ajuns la un final; ceea ce a fost una dintre cele mai promiţătoare aspiraţii ale science fiction-ului promisiunea strămutării vieţii terestre pe alte lumi este aici disponibilă doar celor rămaşi mental la un timp anterior. Este o poveste care evidenţiază epuizarea ce este imanentă de-a lungul acestor trei antologii.

*

Poate fi contra-intuitiv, dar această epuizare pare a fi marcată nu printr-o reducere a cuantumului de science fiction publicat, ci de o inflaţie. Antologiile Dozois şi Horton conţin 57 povestiri publicate pentru prima dată în 2011 (şase texte apar în ambele volume); ambele volume conţin, de asemenea, liste de lecturi recomandate care includ mai multe sute de alte titluri (peste 350 numai la Dozois). Antologia Premiilor Nebula, prin natura lucrurilor, cumulează texte cu un an mai vechi decît cele din celelalte două volume, cuprinzînd zece povestiri din 2010 (plus cîteva fragmente de romane, o mînă de poezii, şi o povestire mai veche, asupra căreia voi reveni în scurt timp) . Presupunînd că toate acestea sînt doar o mostră a ceea ce a fost publicat în cursul anului şi ignorînd bocetul tradiţional ce apare întotdeauna în lista lui Dozois, jelindu-se prăbuşirea pieţelor, scăderea tirajelor şi aşa mai departe, toate acestea ar părea să sugereze o necioplită stare de sănătate a genului asta în cazul în care mai multe persoane citind mai multe povestiri publicate în mai multe locuri este echivalent cu sănătatea.

Desigur, ne-am putea interoga asupra definiţiei sintagmei „cele mai bune”, aşa cum se aplică acestor selecţii. Eu cu siguranţă o fac şi asta în mod repetat. Multe dintre povestiri mi se pare neimaginative, neîncercînd nimic deosebit de original sau provocator, şi există unele care sînt de-a dreptul proaste („Choose Your Own Adventure” de Kat Howard ; în antologia lui Horton) este un mult prea perimat joc despre creează-ţi_propria_aventură, iar vioiciunea narativă nu conduce la nimic, în timp ce textul lui Neil Gaiman,  „And Weep Like Alexander” (de asemenea, în antologia lui Horton) este o glumă prea lăbărţată şi ineptă). Într-adevăr, două dintre textele alese de votanţii Premiilor Nebula ca fiind cîştigătoare nu sînt ceea ce aş considera că ar fi „cele mai bune”. Romanul considerat ca fiind cel mai bun, „Blackout/All Clear”  de Connie Willis (există un fragment inclus în antologia Nebula), este un decent roman tip „jumătatea listei” avînd 300 de pagini captive în 1400 de pagini de trăncăneală.

Lucrurile stau şi mai prost în cazul nuveletei considerate ca fiind cea mai bună, „That Leviathan, Whom Thou Hast Made” de Eric James Stone, o apologie prost scrisă a mormonismul deghizată în straiele greoaie ale unei aventuri science fiction, care pare să considere că genul a rămas neschimbat de mai mult de jumătate de secol. Desigur, există şi un alt mod de a privi lucrurile: dacă aceste texte sînt într-adevăr cele mai bune pe care genul le poate oferi, apoi pretinsa sănătate a genului nu mai este atît de ţeapănă.

În timp ce luăm în considerare titlurile acestor volume, am putea să ne întrebăm, de asemenea, asupra termenilor „science fiction” și „fantasy”, care apar menționate în aceste antologii. Există incluse, de exemplu, unele povestiri care nu par, sau nu au nevoie să aparțină vreuneia dintre tabere. „Rampion” de Alexandra Duncan (în antologia lui Horton) este o povestire bună și pe alocuri destul de frumoasă avînd un decor de Spanie musulmană, dar nu există nimic care ar putea-o cataloga ca o povestire fantastică decît locul de publicare inițială (a apărut în The Magazine of Fantasy and Science Fiction). Cînd fiul califului se îndrăgostește de o fată creștină captivă într-un turn înalt, există, probabil, o sugestie a basmului cu Rapunzel, dar insuficientă pentru a transforma „Rampion” într-un basm. Mama cea rea a fetei  cercetează plantele pentru utilizarea lor ca otrăvuri și are o reputație de vrăjitoare, dar nu este  implicată nici o vrăjitorie. Textul este cu alte cuvinte, un simplist exemplu de romance istoricizant, și nu pot decît să presupun că orice aură de fantastic nu poată să fie imaginată decît de cititor.

[nggallery id=76]

The Adakian Eagle” de Bradley Denton (în antologia lui Horton) utilizează într-un mod mai evident niște tropi ai fantasticului, dar aceștia sînt subsidiari direcției principale a narațiunii, și nu mă pot împiedica să nu mă gîndesc că fără aceștia textul ar fi fost o poveste mai bună, sau cel puțin una mai logică. Decorul este o bază a armatei americane din insulele Aleutine în timpul ultimei părți al celui de al doilea război mondial. Un tînăr soldat întîlnește un necombatant vîrstnic cunoscut sub numele de „Tataia”, care editează ziarul bazei și care, în curînd ne dăm seama, este Dashiell Hammett. Are loc o crimă, tânărul soldat este aparent prins într-o cursă ca să-și asume responsabilitatea, ni se mai flutură oarece șamanisme pe sub nas și niște viziuni ale viitorului, și Hammett îl identifică pe adevăratul vinovat (nu sînt foarte mulți suspecți, încît această „revelație” nu-i vreo mare surpriză pentru cititorul atent). Este clar că ceea ce îl  interesează pe autorul povestirii este doar personajul Hammett și că șamanismul a fost adăugat pur și simplu pentru a transforma povestea în fantasy sau poate din cauza faptului că autorul nu s-a simțit prea confortabil cu structurile unei narațiuni detectiviste, fiindcă cea mai mare parte a detectării efective are loc în afara decorului povestirii.

*

Dacă toate acestea sugerează un fel de criză de identitate Rich Horton, în introducerea sa, admite că nu știe dacă mai multe dintre povestirile selectate de el aparțin Fantasy-ului sau SF-ului, și crede că nu contează  asta nu este nimic nou. Cu cîțiva ani în urmă, organizația Science Fiction Writers of America a devenit Science Fiction and Fantasy Writers of America, și premiile anuale Nebula sînt deschise ambele forme ale imaginarului. Și asta pentru că nimeni probabil nu vrea să patruleze o graniță care de atît de mult timp a devenit poroasă.
O consecință este că tot mai multe dintre povestirile finaliste la Premiile Nebula sînt fie fantasy pe față sau nedeosebindu-se de fantasy din rațiuni practice.

Ceea ce probabil ar trebui să fie o preocupare este faptul că atît de des SFFWA pare să recompenseze povestiri care fie fac prea puțin fie nu fac absolut nimic pentru a împinge fiecare din genuri spre noi teritorii.

The Sultan of the Clouds de Geoffrey A. Landis, nominalizată în categoria nuvelă, este o alta dintre povestirile care marchează un refugiu în versiuni mai vechi ale viitorului. Este plină de culoare, are un atrăgător și exotic decor, al orașelor ce plutesc pe cerul de deasupra planetei Venus, are un erou în mod tradițional competent, și mai ales are o intrigă care ar fi fost rezolvată în numai cinci secunde, dacă oricare dintre personaje s-ar fi întîmplat să aibă un mobil.

Ceva la fel demodat este și textul „Arvies” de Adam Troy-Castro (nominalizat la categoria povestire), în care o situație familiară este inversată în maniera mai degrabă obosită prin care science fiction-ul a explorat în mod tradițional satira. În acest caz, copiii nenăscuți sînt conștienți, inteligenți, comunicînd fiecare cu celălalt și stăpînind lumea, în timp ce femeile care îi poartă în pîntece nu sînt cu nimic mai mult decît niște imbecile animale de povară. În detalii, textul pare a fi original, în manieră și abordare se simt dureros clișeele.
Ceva mai bune sînt povestirile care încețoșează limitele genurilor.  „The Lady Who Plucked Red Flowers beneath the Queen’s Window” de Rachel Swirsky (cîștigătoare a premiului Nebula pentru cea mai bună nuvelă, și, probabil, cea mai vrednică strădanie din toată grămada), începe ca un fantasy în toată regulă. O vrăjitoare este trădată și ucisă chiar de către regina pe care o servește, dar constată apoi că poate fi periodic adusă înapoi din morți pentru a fi consultată. La început, aceasta îi oferă vrăjitoarei perspectiva evenimentelor întîmplate după moartea ei, dar încet-încet intervalele dintre învieri devin mai lungi, lumea în care este rechemată devine mai modernă, iar povestea începe să fie ceva mai SF, fără a deveni vreodată cu adevărat SF.

 

Tot despre trădare în cadrul unei societăți dominate de femei, e vorba de asemenea, în „The Jaguar House, in Shadow” („Casa Jaguarului, în umbră”, traducere de Antuza Genescu, în Revista SRSFF) de Aliette de Bodard, care poate n-o fi cea mai strălucită povestire din această antologie, dar este incomparabil mai bună decît  „That Leviathan, Whom Thou Hast Made” care a cîștigat la categoria nuveletă. Ca ucronie, într-o lume în care aztecii conduc Mexicul (oi fi oare singurul care-și reamintește „Aztec Century” de Christopher Evans, care a folosit același scenariu cu aproape douăzeci de ani în urmă ?), probabil că textul contează ca science fiction, dar e ceva în tonalitatea sa care îl face să fie perceput mai degrabă ca fantasy.

*

Această ștergere a granițelor genurilor conduce la întrebarea pe care mi-am adresat-o în mod repetat în timp ce am lopătat prin aceste trei antologii: de ce au fost aceste povestiri scrise ca science fiction sau, mai ales, ca fantasy ?

Ne întîlnim cu tot felul de dispozitive ciudate sau cu tărîmuri ciudate în aceste povestiri, dar cu excepția cazului în dispozitivul respectiv sau decorul nu fac parte integrantă din povestirea istorisită, se pare că există puține motive ca acestea să fie acolo. O rachetă zărită în fundal nu creează neaparat o poveste science fiction. Două dintre cele mai lungi și mai bine povestiri din aceste volume ilustrează problema.

A Small Price to Pay for Birdsong” de K.J. Parker (în antologia lui Horton) și „The Man Who Bridged the Mist” de Kij Johnson (în antologiile lui Dozois și Horton), se desfășoară amîndouă în locuri neprecizate și în perioade care în mod clar nu aparțin Pămîntului oricare ar fi etapele istoriei noastre. Aceste decoruri reprezintă baza pretenţiei de a fi citite ca fantasy (există suficiente motive pentru care textul lui Kij Johnson ar putea argumenta că poate fi citit ca SF, deşi pentru moment, permiteţi-ne pur şi simplu să spunem că ambele povestiri sînt exemple ale fantasticului). Ambele au o atmosferă deosebită şi implică studierea unor personaje, iar evenimentele se desfăşoară de-a lungul unei perioade lungi de timp. Ambele sînt foarte bine scrise.
Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb dacă realmente e nevoie să fie fantastice.  Povestirea „A Small Price to Pay for Birdsong” este narată de un profesor de muzică destul de încuiat şi convenţional într-o lume care pare aproape de Europa, să zicem a lui Mozart sau Beethoven. Elevul său favorit, care poate fi într-adevăr, un geniu muzical, este condamnat la moarte, profesorul ajutîndu-l să evadeze iar în schimb primeşte o compoziţie scrisă în stilul său dar incomparabil mai bună decît orice ar fi putut realiza. Lucrarea îi aduce profesorului faimă şi avere şi eliberarea de angoasă îi îmbunătăţeşte capacitatea componistică. Elevul renunţă la muzică iar viaţa îi devine mai fericită pînă cînd profesorul îi aranjează recapturarea. Textul lui K.J. Parker este interesant şi antrenant dar în schimb nu are nimic fantastic dincolo de universul ruritanian al scenografiei. De fapt cu excepţia unei nevoi pentru acurateţe istorică nu există vreo raţiune pentru care exact aceeaşi povestire nu ar fi putut avea loc într-un context real istoric şi geografic, utilizînd chiar personaje reale precum Mozart şi Salieri ca în piesa „Amadeus” a lui Peter Shaffer.
La prima vedere, „The Man Who Bridged the Mist”de Kij Johnson pare a fi mult mai ferm fixată în decorul său fantastic, chiar şi numai datorită faptului că textul lui Johnson este mai degrabă baroc. Universul imaginar este înrudit cu aproximaţie cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, iar povestea este rezumată în titlu: un inginer este trimis din capitală într-o zonă rurală izolată pentru a construi un pod peste un rîu de ceaţă. Ceaţa este manifestarea unor stări ciudate şi a unor monştri teribili, dar mai presus de toate este acolo pentru a furniza un fundal pentru poveste. În prim-planul naraţiunii, inginerul construieşte un destul de convenţional pod suspendat în timp ce se interacţionează cu populaţia locală, în special cu femeia ce conduce feribotul pe care podul lui îl va înlocui. Este o povestire excelentă (de remarcat faptul că atît Dozois cît şi Horton au ales-o ca text final pentru volumele respective), dar ar fi fost vreo diferenţă semnificativă dacă prin albia rîului ar fi curs apă și decorul ar fi fost al unei regiuni îndepărtate a Imperiului Austro-Ungar ?

Dintre aceste două exemple, „The Man Who Bridged the Mist”, este o lucrare mai bună pentru că Johnson este mai abilă în utilizarea metaforică a „ceței”, dar în ambele cazuri, acestea par a fi texte fantastice, nu din cauza a ceva inerent în povestirile în sine, ci deoarece autorii au decis să fixeze acțiunea mai degrabă într-o durată nedeterminată, decît într-un trecut precis.

 

*

Cu excepția textului lui Kij Johnson, există cinci povestiri care apar în antologiile lui Dozois și Horton. Deși aș ezita să includ pe oricare dintre acestea printre cele mai bune din cele două volume, sînt, probabil, edificatoare pentru ceea ce caută editorii.
The Choice” de Paul McAuley,  „Martian Heart” de John Barnes  și „Canterbury Hollow” de Chris Lawson sînt toate povestiri structurate în mod tradițional și narate mai mult sau mai puțin în ordine cronologică, și centrate pe cîte un dispozitiv sciento-ficțional aproape arhetipal. Povestirile lui Barnes si Lawson sînt ciudat de similare: ambele sunt variante ale avertismentelor tradiționale asupra zonelor de graniță precum că viața e grea și periculoasă acolo și că oamenii mor. Martian Heart” a apărut pentru prima dată într-o antologie destinată adolescenților (nu ți-ai fi dat seama de asta din niciuna dintre culegerile analizate), și are o morală destul de simplă despre munca grea și loialitate. Cred că e departe de a fi cel mai bun lucru din antologia în care a apărut inițial, așa că sînt surprins s-o găsesc selectată de ambii editori. „Canterbury Hollow” se desfășoară într-o lume chiar mai dură decît planeta Marte, doi tineri îndrăgostiți au fost aleși prin tragere la sorți să moară, beneficiind înainte de tragicul sfîrșit de bucurii reciproce și de frumusețile lumii lor. Nu există mult mai mult decît atît, e mai degrabă un memorial de călătorie decît o povestire, și nu m-am putut abține să mă întreb de ce ar trebui să fim interesați de acești oameni sau de lumea lor. În ambele cazuri, povestirile folosesc decoruri SF dar de fapt nu explorează prea mult dincolo de acestea.
Povestirea lui McAuley este mult mai bună, dar doar pentru că McAuley e pur și simplu un scriitor mai bun decât Barnes sau Lawson. Textul său se desfășoară pe un Pămînt din viitorul apropiat iar doi băieți dobîndesc ceva misterios de la un extraterestru la fel de misterios pe malul cețos al unui rîu iar drept consecință dau peste alți băieți, unii răi și obsedați de crimă. Pare a fi un fragment din ceva mai amplu, sau poate că ar trebui să fie văzută ca o altă reiterație (cu Grant și DeNiro) a unei figuri de stil din care nici autorul, nici cititorul nu este de așteptat să înțeleagă pe deplin viitorul prezentat. Rezultatul este sentimentul a ceva dincolo de înțelegerea noastră existînd permanent și prin urmare este insatisfăcător ca poveste.
Ghostweight” de Yoon Ha Lee este un text mult mai ortodox în a se asigura că totul este de înțeles de către cititor, și deși povestirea nu este chiar atît de riguros cronologică (impactul trecutului asupra prezentului narat este mai urgent și mai deplin dezvoltat decît în oricare din celelalte trei povestiri discutate aici), există un sens al dreptei măsuri în ceea ce se face. Avem din nou un viitor familiar sciento-ficțional re-utilizat, dar nu complet reimaginat. Un cadet însoțit de o fantomă fură o astronavă militară a unor mercenari, în scopul de a se răzbuna pe un imperiu intergalactic. Evenimentele se deplasează rapid, revelațiile necesare se potrivesc cînd trebuie și unde trebuie , și totuși după enunțarea situației, autoarea nu pare cu adevărat să știe ce să facă mai departe, și întreaga povestire  mai degrabă e o fîsîială.
Din cele șase povești comune antologiilor lui Dozois și Horton, singura care pare că nu s-ar simți confortabil într-un asemenea volum în ultimii douăzeci sau treizeci de ani este „The Smell of Orange Groves” de Lavie Tidhar. Este, de asemenea, singura care nu este structurată în mod convențional. Focalizarea se mută fluid din trecut în prezent și apoi într-un viitor apropiat în care tehnologia modernă înseamnă că supraviețuirea memoriei are efecte nefericite pentru generațiile viitoare. Nu sunt sigur, finalmente, că povestea chiar funcționează, dar este rostită cu energie și prospețime și mai presus de toate cu un angajament cu lumea sa, responsabilitate care lipsește din prea multe povestiri ale acestor volume. Nu este probabil o simplă coincidență faptul că Yoon Ha Lee și Tidhar, împreună cu Aliette de Bodard sunt reprezentativi în cadrul unei generații emergente de scriitori ai fantasticului (activitatea lor tinde mai mult spre fantasy decît spre science fiction), care în mare parte sînt sau au fost rezidenți în S.U.A sau în Marea Britanie, dar al căror fundal narativ nu este direct anglo-american. Alte exemple includ textele lui Shweta Narayan („Pishaach” din antologia Nebula) și Amal El-Mohtar („The Green Book”)  tot în antologia Nebula. Fără a dori să insolităm ceea ce fac ei, este de remarcat faptul că abordarea lor oarecum tangențială a tradițiilor SF-ului și fantasy-ului anglofon poate, în cel mai bun caz, produce unele dintre cele mai vii exemple ale genului astăzi.

*

Și cu toate acestea mai rămîn încă 25 de povestiri din antologia Dozois și 16 de la Horton pe care nu le-am menționat. Chiar și într-o recenzie de o asemenea dimensiune, ar fi cu siguranță redundant să încerc să analizez totul. Adevărul este că cele mai multe dintre povestirile adunate în aceste antologii  sînt cu totul neremarcabile, singurul lucru surprinzator este faptul că cineva s-a gîndit că ar fi demne de inclus în „antologiile celor mai bune povestiri ale anului”. Povestiri cum ar fi  „A Soldier of the City” de David Moles, „Digging” de Ian McDonald,  „A Response from EST17” de Tom Purdom (toate în antologia lui Dozois) sau  „The Sandal-Bride” de Valentine Genevieve, „The Sighted Watchmaker” de Vylar Kaftan,  și „The Silver Wind” de Nina Allan (toate în antologia lui Horton), sînt povestiri perfect de bine scrise și antrenante în felul lor dar nu este nimic excepțional în ele, nimic care să ne scoată de pe un făgaș bine bătătorit, nimic să care să încerce să creeze ceva proaspăt sau surprinzător din materialul comun al science fiction-ului și fantasy-ului. Mai exact nu obiectez asupra includerii lor în asemenea antologii, dar nu m-ar fi surprins absența lor.
Desigur, nu sînt întotdeauna cel mai bun judecător în asemenea cazuri. „The Copenhagen Interpretation” de Paul Cornell (în antologia lui Dozois) a primit suficient sprijin popular pentru a cîștiga concursul de povestiri organizat de British Science Fiction Association dar mi se pare una dintre cele mai slabe povestiri din oricare dintre aceste antologii. The Copenhagen Interpretation” este încă una dintre acele povestiri în care orice se poate întîmpla prin dictat auctorial ceea ce înseamnă că nu există nici o substanță reală a poveștii, nici o profunzime reală sub suprafața de prost gust.
Și mai sînt și alte povestiri care nu-și merită locul în aceste antologii ce se consideră canonice „My Chivalric Fiasco” de George Saunders și  „The Last Sophia” de CSE Cooney (amîndouă în antologia lui Horton), „The Dala Horse” de Michael Swanwick și „The Vicar of Mars” de Gwyneth Jones (ambele în antologia lui Dozois) toate par să se tîrască de-a lungul liniilor de previzibilitate, fără a face suficient pentru a te face să tresari și să devii captivat. Fields of Gold” de Rachel Swirsky (în antologia lui Horton) este echivalentul fantasy al povestirii „Dolly” de Elizabeth Bear, o întoarcere deliberată la vechile și sigurele formule familiare. În acest caz, un personaj constată că viața de apoi este o petrecere într-un spațiu nelimitat în care se reîntîlnește cu toată lumea pe care o știa cînd fusese viu. Ca și în cazul povestirii lui Bear, problema nu este atît că e o povestire proastă ci că este o povestire vetustă, pe care o am mai citit-o de nenumărate ori.

Cu toate acestea, eșecurile sînt echilibrate de povestiri care par să decoleze în noi direcții.  „After the Apocalypse” de Maureen F. McHugh pare a fi un pic asemănătoare unei povestiri britanice catastrofiste din anii 1950 transpusă în America prezentului dar care, în sine, este surprinzătoare. Acest tip de lent colaps economic și social a fost în mare parte absent din SF-ul american (care a avut tendința de a prefera șocul rapid al catastrofei nucleare), așa încît descoperirea conceptului aici, mai ales într-o asemenea lucrare frumos scrisă, pare a fi într-un fel surprinzător.

Există o influență tip 1950 în spatele povestirii lui Dave Hutchinson, „The Incredible Exploding Man”—în acest caz, este vorba de un scriitor britanic ironizînd benzile desenate americane. Dacă odată era inevitabil că un accident nuclear îl va umple brusc pe un personaj cu super puteri, aici în urma unui astfel de accident protagonistul se pierde în timp. În ciuda paseismului tematic, aceasta este o poveste spusă cu o vigoare care este la distanță de ani lumină de mai degrabă obositele celelalte texte de aici, și datorită acestui fapt este proaspătă și interesantă.
Pug” de Theodora Goss (în antologia lui Horton) coboară chiar mai departe înapoi în timp pentru a-și împrumuta modelul. Aceasta este o povestea unei călătorii în timp întrucât care fi putut fi scrisă în timpul lui Jane Austen. În utima perioadă Jane Austen a devenit o sursă favorită de inspirație a fantaștilor, de la povestirile lui Susannah Clarke pînă la kitschuri și ghiveciuri interminabile gen Northanger Abbey-infestată-cu-Dalekși așa că povestirea lui Goss nu dă pe din afară de originalitate și se desumflă pe undeva. Cu toate acestea, este unul dintre cele mai bune texte din antologia lui Horton.
Și, desigur, mai e și Kelly Link, care s-a impus ferm ca una dintre cele mai bune exponente ale genului scurt american. The Summer People” (în antologia lui Horton), nu e probabil o mostră de Link în cea mai bună formă (povestea nu se pierde în contorsiuni și meandre proprii, deși sînt fire pierdute peste tot), și există un sentiment neașteptat de a fi într-un teritoriu familiar prin povestirea a ceva ciudat dintr-o casă la țară. Totuși ești absorbit în poveste, ca și în cazul în care ceva îți este spus direct și contează. Și asta dă un sentiment de urgență și de relevanță scrisului, ceva aproape complet absent restului acestor culegeri.

*

În timp ce parcurgeam antologiile Dozois și Horton, filtrînd doar acele povestiri care par a fi cu adevărat demne de a fi etichetate ca fiind cel mai bune producții ale genului din ultimul an (Valente, Schroeder, McHugh, Hutchinson, Johnson, Goss, Link,  Parker, poate Tidhar), îmi puneam întrebări referitoare la dimensiunea acestor cărți. Și totuși, povestirile au toate ceva vetust-paseist precum pescuitul de relicve strălucitoare provenite din lunga istorie proprie a SF-ului, și considerarea acestora ca fiind noi și luminoase idei.
Dar în antologia Premiilor Nebula există republicarea unei povestiri din 1972, „And I Awoke and Found Me Here on the Cold Hill’s Side” de James Tiptree, Jr. (în semn de onorare a operei ei i s-a acordat postum Premiul Solstice pentru impact semnificativ asupra domeniului SF). Ca în multe povestiri ale autoarei și aceasta implică un angajament sexual cu alteritatea, și cum sugerează și titlul, structura sa oglindește poemul „La Belle Dame Sans Merci” de Keats. Cu toate acestea, povestea are o frenezie și o vitalitate depășind orice altceva din aceste trei antologii. Este plină de sentimentul de pierdere și de tristețe și de atmosfera eșecului, referindu-se la persoane umilite și înjosite de nevoile lor  sexuale, avînd vieți ratate în viitorul în care trăiesc. Și totuși textul încă se cuplează cu acel viitor ca și cum acesta ar conta aici și acum pentru noi. Este o povestire scrisă într-un timp în care science-fiction-ul putea privi înainte și vedea o lume periculoasă și tulburătoare, totuși o lume care ne fascinează. Această fascinație face ca această povestire să fie mai nouă și mai relevantă decît oricare dintre textele scrise după patruzeci de ani.
Povestirea lui Tiptree revelează epuizarea care pare să fi cuprins SF-ul și fantasy-ul, iluminînd faptul că viitorul este abordat cu prea multă oboseală pentru ca deja am imaginat și uzat tot ce era strălucitor și nou. Judecînd după aceste trei cărți, SF&F-ului îi este frică să mai inoveze, întorcîndu-se la ceea ce a fost odată. Putem să-l cîrpim și să-l peticim dar se pare că nimeni nu mai are dorința să-l (re)inventeze.

 

Traducere de Cristian Tamaș

© Paul Kincaid & Los Angeles Review of Books

Textul a fost tradus și publicat cu permisiunea autorului și a editorilor publicației Los Angeles Review of Books. Le mulțumim.

Titlul original : „The Widening Gyre: 2012 Best of the Year Anthologies”

http://lareviewofbooks.org/article.php?id=904&fulltext=1

Gardner Dozois’s The Year’s Best Science Fiction, Twenty-Ninth Annual Collection

Sumar :

The Choice” –  Paul Mcauley

Silently And Very Fast”  –  Catherynne M. Valente

The Man Who Bridged The Mist” –  Kij Johnson

The Ants Of Flanders” – Robert Reed

A Soldier Of The City” –  David Moles

The Invasion Of Venus” – Stephen Baxter

Laika’s Ghost” – Karl Schroeder

The Beancounter’s Cat” – Damien Broderick

The Vicar Of Mars” – Gwyneth Jones

Dolly” – Elizabeth Bear

Martian Heart” – John Barnes

Ascension Day” – Alastair Reynolds

The Smell Of Orange Groves” –  Lavie Tidhar

After The Apocalypse” –  Maureen McHugh

A Long Way Home” –  Jay Lake

What We Found” – Geoff Ryman

The Incredible Exploding Man” – Dave Hutchinson

The Copenhagen Interpretation” – Paul Cornell

The Way It Works Out And All” – Peter S. Beagle

The Dala Horse” – Michael Swanwick

Earth Hour” – Ken MacLeod

The Ice Owl” – Carolyn Ives Gilman

Digital Rites” – Jim Hawkins

Cody”  –  Pat Cadigan

Ghostweight” – Yoon Ha Lee

A Response From Est17″  – Tom Purdom

Digging” – Ian McDonald

A Militant Peace” –  David Klecha & Tobias S. Buckell

For I Have Lain Me Down On The Stone Of Loneliness And I’ll Not Be Back Again” – Michael Swanwick

The Iron Shirts” – Michael Flynn

The Boneless One” – Alec Nevala-Lee

Canterbury Hollow” –  Chris Lawson

The Cold Step Beyond”  –  Ian R. MacLeod

The Vorkuta Event” – Ken MacLeod

Dying Young” – Peter M. Ball

Richard Horton’s The Year’s Best Science Fiction and Fantasy, 2012 Edition

Sumar :

The Silver Wind” – Nina Allen (Interzone)
Martian Heart” – John Barnes (Life on Mars)
East of Furious” – Jonathan Carroll (Conjunctions 56)
Late Bloomer” – Suzy McKee Charnas (Teeth)
The Last Sophia” – C.S.E. Cooney (Strange Horizons)
Walking Stick Fires” – Alan DeNiro (Asimov’s)
The Adakian Eagle” –  Bradley Denton (Down These Strange Streets)
Rampion” – Alexandra Duncan (F&SF)
“And Weep Like Alexander” –  Neil Gaiman (Fables from the Fountain)
Pug” – Theodora Goss (Asimov’s)
Widows in the World” –  Gavin Grant (Strange Horizons)
Ghostweight” – Yoon Ha Lee (Clarkesworld)
Choose Your Own Adventure” – Kat Howard (Fantasy)
Younger Women” – Karen Joy Fowler (Subterranean)
The Man Who Bridged the Mist” –  Kij Johnson (Asimov’s)
The Sighted Watchmaker” – Vylar Kaftan (Lightspeed)
Mulberry Boys” – Margo Lanagan (Blood and Other Cravings)
Canterbury Hollow”  – Chris Lawson (F&SF)
Some of Them Closer” – Marissa Lingen (Analog)
The Summer People” – Kelly Link (Steampunk !)
The Choice” – Paul McAuley (Asimov’s)
A Small Price to Pay for Birdsong” –  K.J. Parker (Subterranean)
Woman Leaves Room” –  Robert Reed (Lightspeed)
My Chivalric Fiasco” –  George Saunders (Harper’s)
Fields of Gold” –  Rachel Swirsky (Eclipse 4)
The Smell of Orange Groves” –  Lavie Tidhar (Clarkesworld)
The Girl Who Ruled Fairyland, for a Little While” –  Catherynne M. Valente (Tor.com)
The Sandal-Bride” –  Genevieve Valentine (Fantasy)
The Cartographer Wasps and the Anarchist Bees”  – E. Lily Yu (Clarkesworld)

Nebula Awards Showcase 2012 (editori James Patrick Kelly & John Kessel)

Sumar:

Introduction: „In Which Your Editors Consider the Nebula Awards of Yesterday, Today, and Tomorrow” –  James Patrick Kelly, John Kessel

Ponies” –  Kij Johnson

The Sultan of the Clouds” – Geoff Landis

Map of Seventeen” –  Chris Barzak

And I Awoke and Found Me Here on the Cold Hill’s Side”  – James Tiptree, Jr.

In the Astronaut Asylum” –  Kendall Evans & Samantha Henderson

Pishaach” – Shweta Narayan

Excerpt from „Blackout/All Clear” – Connie Willis

Bumbershoot”  –  Howard Hendrix

Arvies” –  Adam Troy-Castro

How Interesting: A Tiny Man” –  Harlan Ellison

„The Jaguar House, in Shadow” –  Aliette de Bodard (traducere românească de Antuza Genescu, „Casa Jaguarului în umbră” în Revista SRSFF)

The Green Book” – Amal El-Mohtar

That Leviathan, Whom Thou Hast Made” –  Eric James Stone

Excerpt from „I Shall Wear Midnight” – Terry Pratchett

To Theia” –  Ann K. Schwader

The Lady Who Plucked Red Flowers beneath the Queen’s Window” –  Rachel Swirsky

Paul Kincaid  (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial.

A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.

Este autorul volumelor :

A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2011 i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” (în curs de traducere – Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui  Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări

14557 vizualizari

19 Comentarii

  1. […] antologii anuale cuprinzînd „cele mai bune povestiri science fiction”. Vezi aici recenzia „Extinderea vîrtejului”. Paul face o serie de menţiuni interesante, dar cea mai importantă observaţie este că genul […]

  2. […] The essay that started it all (also available in Romanian) […]

  3. […] SF&F tip „Best Of” din acest an şi a fost dezamăgit de ceea ce a văzut. Şi după ce recenzia sa a început să provoace un pic de agitaţie, şi-a amplificat reflecţiile într-un interviu […]

  4. […] Dreams” de Ekaterina Sedia) , dar internetul a luat foc din cauza discuţiilor despre recentul eseu al lui Paul Kincaid despre „epuizarea” SF-ului, publicat în L.A. Times Review of Books. După […]

  5. […] Paul Kincaid (Marea Britanie) – „Extinderea virtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012” […]

  6. Ben Ami spune:

    „Ne întîlnim cu tot felul de dispozitive ciudate sau cu tărîmuri ciudate în aceste povestiri, dar cu excepția cazului în dispozitivul respectiv sau decorul nu fac parte integrantă din povestirea istorisită, se pare că există puține motive ca acestea să fie acolo. O rachetă zărită în fundal nu creează neaparat o poveste science fiction.”
    pastrand proportiile – cu greu, e drept! – parca as citi comentariul unui critic roman (ipotetic atat de distant si de exclus din sumarul intalnirilor cu mioriticii mici – deci, un tip ok) care face o trecere in revista a povestirilor de pe la noi (pastrand proportiile, cum spuneam).
    e atat de familiar sentimentul (sau gustul amarui) dupa citirea acestei traduceri, spune atat de bine cam cum sta treaba in realitate, gaseste atat de usor punctele comune, atrage atentia atat de natural asupra faptului ca, desii scriind bine, majoritatea scriu prostioare, tampenii, sau doar plagiaza, incat nu ai cum sa nu-i intelegi temerile. si-apoi… pe-ale tale.

  7. […] pentru a fi în măsură să „stea de vorbă” cu Paul pentru a discuta despre recentul său eseu din Los Angeles Review of […]

  8. […] de opiniile criticului Paul Kincaid exprimate în recenzia publicată de L.A. Review of Books  („Extinderea vîrtejului: cele mai bune antologii SF ale anului 2012”) despre unele dintre cele mai recente apariţii ale unor antologii de tip „Best Of”, […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.