REVISTA NAUTILUS / Articole / Opera spațială și imperiile galactice (II)

Opera spațială și imperiile galactice (II)

Gérard Klein • 15:30 - 01.12.2015 • 

Dincolo de limitele atmosferei sau a sistemului (solar sau social), restul rămâne pentru veșnicie, ceva străin. Și totuși, ne-am fi putut aștepta, cel puțin teoretic, la mai mult de la Wells? Autorul englez n-a ezitat să violeze timpul. De ce n-ar fi putut face din spațiul cosmic o dependință a Imperiului Britanic? Nici măcar nu i-a trecut prin cap. Ba dimpotrivă, în „Oameni ca zeii” (Men Like Gods, 1923) a condamnat și satirizat imperialismul britanic și a ridiculizat tentativa unor specimene plutocrat-militariste precum Rupert Catskill, Freddy Mush și pastorul Amerton …de a cuceri o planetă extraterestră.

Apoi, tot în Marea Britanie, biologul J.B.S.Haldane și filosoful utopist Olaf Stapledon au reflectat, dar într-un mod indirect asupra acestei teme, primul prin intermediul textelor, „Daedalus; or, Science and the Future” http://bactra.org/Daedalus.html (1923), „The Last Judgment. A Scientist’s Vision of the Future of Man” (1927) și „Possible Worlds and Other Essays” (1928), cel de al doilea prin romanul său, „The Star Maker” (1937). Diferența este că J.B.S.Haldane a fost hiper-raționalist iar Olaf Stapledon cvasi-mistic. Și chiar mai târziu, europenii au fost destul de mediocri teoreticieni de istorie galactică, lacună cu atât mai surprinzătoare prin faptul că propria istorie mai mult sau mai puțin fericit teoretizată a servit drept schiță de bază peste Atlantic pentru avatariile interstelare ale iancheilor.

Pentru că în cadrul science fiction-ului american a încolțit ideea unei civilizații galactice care se naște, se dezvoltă și eventual se consumă, în literatură, cel puțin, pentru că oamenii de știință – asupra cărora vom reveni – au preluat ștafeta de la scriitori.

Tema „operei spațiale” (un calc provenind de la „soap opera” – melodramele radiofonice destinate gospodinelor, kitschuri produse și plătite de companiile de detergenți, showuri intersectate de permanente reclame ale respectivelor produse ; westernurile au fost numite „horse operas” iar în 1941, fanul și autorul Wilson Tucker a lansat termenul de „space opera” pentru textele de tip „hacky, grinding, stinking, outworn, spaceship yarn”) a apărut în anii 30, la prolifici scribi americani, epică pe cât de mult poate fi o narațiune de consum și aproape în totalitate indigest de greu de citit astăzi.

În special despre Edward Elmer Smith sau E. E. Smith este vorba, autor a peste o duzină de volume, care a născocit o rețetă de succes comercial, aceea a conflictului dintre două puteri de anvergură galactică și intervenția triumfătoare de partea uneia dintre ele a unui super-erou, evident invulnerabil.

Opera spațială se raționalizează în anii ’40 prin seria oarecum mecanicistă a „Fundației” lui Isaac Asimov care s-a inspirat copios din ideile lui Alfred Toynbee privind ciclurile istorice și succesiunea civilizațiilor, vulgarizând subiectul și reducându-l la orizontul de așteptare al consumatorilor inculți și ignoranți, devoratorii de maculatură SF. Tema se maturizează, se îmbogățește, devine mai complexă și în același timp se închide și stagnează în anii ’60, cu romanul lui Frank Herbert, „Dune” care preia niște clișee, stereotipii și poncife europene despre pretinsul exotism arăbesc și debușează în fantasy evazionist tip „O mie și una de nopți” pe fundalul unui pseudo-Imperiu Galactic, abordare ce ține mai degrabă de fantasmele unui opioman nostalgic cu privire la aventuri și peripeții feudalo-orientale.

Imperiile dușmane ale lui E.E.Smith reprezintă triumful tehnologiei, a mașinii, arma supremă până la începutul capitolului următor; imperiul galactic al lui Asimov, decadența sa, renașterea sa reprezintă revanșa rațiunii în ceea ce privește circumstanțele disoluției acestuia; cruciada zdrobitoare care mătură imperiul imaginat de Frank Herbert este victoria ambiguă a vieții asupra ordinii zdrobitoare și arbitrare impusă de o autoritate tranzitorie în lumina veșniciei.

Între timp, și într-o altă cheie, Ray Cummings, John W Campbell Jr, Edmond Hamilton, Jack Williamson, A.E.Van Vogt, Clifford Simak, Jack Vance, Ursula K.Le Guin, Charles L.Harness și alți autori au brodat pe acest subiect. Toți acești autori sunt americani. Încât în SF-ul american al anilor 40-60 de ani, societatea galactică devine, fără a fi întotdeauna tema centrală, fundalul aproape obligatoriu a unei majorități de texte SF publicate. Acesta este decorul a nenumărate epopei mai mult sau mai puțin stereotipe care de fapt nu reprezintă altceva decât echivalentul unor westerne, thrillere sau aventuri maritime (toate specii ale maculaturii de consum) transpuse în spațiul cosmic.

La sfârșitul anilor ’60 și chiar și astăzi, tendința se inversează: preocuparea de a descrie viitoruri mai apropiate și mai puțin flamboaiante, și de asemenea, cu siguranță, îndoiala cu privire la valoarea și durabilitatea imperiului american, îi determină pe cei mai buni scriitori de SF să se îndepărteze de epopeile galactice. Într-un sens, pseudo-istoria imaginar-galactică se întoarce la originile sale, aventura spațială.

Este destul de paradoxal că această evoluție a luat această turnură destul de recent. Pentru că în timp ce ideea unei posibile civilizații galactice, umane sau non-umane, putea să pară între 1930 și aproximativ 1960 ca fiind extrem de speculativă, contrazicând toate cunoștințele știintifice ale perioadei, tema aceasta începe în ultimul timp să dobândească ceva credibilitate în ochii unor cercetători eminenți, probabil deja contaminați cu SF. Trebuie să ne dăm seama de grandoarea amplorii spațiale și temporale a unei galaxii medii ca aceea a noastră și s-o confruntăm cu modestul etalonul al civilizației terestre care nu se poate lăuda decât cu cinci milenii de existență și cu două secole de civilizație industrială. Galaxia noastră este alcătuită din aproximativ 250 – 400 de miliarde de stele (poate chiar un trilion de stele) distribuite în interiorul unui fel de lentilă al cărui diametru este de 150.000 – 180.000 de ani de lumină iar grosimea sa este de 10 000 de ani de lumină. Se estimează că ar putea exista în galaxia noastră cel puțin 100 de miliarde de planete dintre care 40 de miliarde de planete ar fi de tip terestru.

Va urma.

© Gérard Klein

Titlul original : „L’opéra spatiale et les empires galactiques”

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi publicarea în româneşte s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulţumim.

801 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.