REVISTA NAUTILUS / Articole / Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în science fiction

Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în science fiction

Ugo Bellagamba • 18:52 - 01.05.2013 • 

Partea a II-a

I – Rachete şi imperii (de la originile operei spaţiale pînă în anii 50)

Primii trubaduri ai explorării spaţiului au fost europeni de la sfârşitul secolul al XIX-lea, ne-ezitând să îmbrăţişeze universul, să devină maeştrii  spaţiului şi timpului, cu o îndrăzneală pe care  unii dintre  succesorii lor n-o vor mai avea. Apoi, în creuzetul culturii americane, marcată de conceptele coloniei şi  frontierei, se va naşte în anii 40 veritabila  „space opera”, între benzi desenate, seriale în foileton şi reviste pulp. În cele din urmă, în următorul deceniu, o nouă generaţie de scriitori va alege o abordare mai rafinată, mai pedagogică, dacă nu mai „ scientistă”, transmiţînd cheile vârstei de aur, marcată de o mitologie proprie: cea a cuceririi spaţiului.

A – Privirea fascinat-încântată a copilăriei: maeştrii spaţiului şi timpului

În Republica, Platon pleda plecând de la  învăţăturile lui Socrate, pentru  impregnarea sufletului copiilor cu sensul şi sentimentul frumuseţii, şi asta de la vârsta de şapte ani. Această primă etapă a educaţiei ideale ar putea fi întruchipată de maeştrii spaţiului şi timpului, primii autori de „proto science fiction”, conform termenului consacrat. Toţi sau aproape toţi sunt europeni: Jules Verne, desigur, Joseph Henri Rosny Aîné, H.G. Wells, Arthur Conan Doyle şi Rudyard Kipling, pentru a-i numi doar pe cei mai faimoşi dintre ei, cărora trebuie să le fie adăugaţi americanii Edgar Allan Poe şi Howard Philips Lovecraft. Toţi au făcut din universul în sine, cu o frumoasă generozitate, cea mai extraordinară călătorie, cel mai mare spectacol, cautând să obţină, aşa cum spunea Arthur Conan Doyle, acel status mirabilis, prin care „copilul este doar un om mic iar omul doar un copil mare”.

Scopul de bază al ficţiunii lor este de a oferi o reflecţie filosofică asupra locului omului în univers, a motivaţiei care-l împinge să exploreze, dacă nu chiar să-l cucerească, precum şi asupra mijloacelor tehnice necesare pentru a realiza aceste obiective. Perioada dintre 1860 şi1930 este propice în ceea ce priveşte întrebările referitoare la spaţii şi lumi exterioare, întrebări care depăşesc cu mult limitele ficţiunii.Amintiţi-vă că Imperiul Britanic era încă la apogeu şi se baza pe tehnologie pentru a susţine o structură mondială. Iar statele-naţiuni create în secolele al XIX-lea se vor înfrunta în curând.

Astronomul francez Camille Flammarion a publicat în 1862, volumul „La pluralité des mondes habités”  (Pluralitatea lumilor locuite), un eseu de vulgarizare în care postulează existenţa mai multor planete şi civilizaţii în afara Pământului, iar Guy de Maupassant, în „L’Homme de Mars “ (Omul de pe Marte), publicat în martie 1887, susţine că „trebuie să fii un prost, un nebun, un cretin, un idiot, o brută, ca să presupui că miliarde de universuri strălucesc şi se rotesc doar pentru a-l amuza şi uimi pe om, această insectă imbecilă, pentru a înţelege că Pământul nu este nimic, decât praf invizibil în praful lumilor infinite, iar întregul nostru sistem terestru nu este nimic, decât câteva molecule de viaţă siderală ce vor muri în curând.”

În ceea ce priveşte proto-SF-ul, Luna s-a impus în primul rând ca destinaţie privilegiată (şi va rămâne aşa sau devine din nou un loc preferat, de mai multe ori în istoria genului), cu variaţii diferite, uneori cu o abordare mai mult didactică, uneori fantastică, în funcţie de condei : în 1835, cu „The Unparalleled Adventure of One Hans Pfaall” (Neasemuita aventură a unuia zis Hans Pfaall),  Poe nu era cu adevărat serios, deoarece face din textul său o farsă, narând călătoria spre Lună a unui modest reparator de foale într-un balon experimental (nu suntem foarte departe de fantezia satirică, „Etats et Empires de la Lune et du Soleil (Statele şi imperiile Soarelui si Lunii) de Cyrano de Bergerac, sau de dezlănţuitele şi fantasmagoricele „Aventuri ale baronului Münchausen” ce batjocoresc în mod deliberat legile fizicii elementare; apoi cu dipticul „De la Terre à la Lune  (De la Pământ la Lună, 1865) şi „Autour de la Lune   (În jurul Lunii, 1870), de Jules Verne care s-a dovedit timorat dar mai pedagogic. Michel Ardan, aventurier şi Barbicane, inginer, şi căpitanul Nicholl îşi pregătesc meticulos călătoria în obuz, şi operează o adevărată revoluţie lunară;  cu „First Men in the Moon” (Primii oameni în Lună), în 1901, Herbert George Wells combină îndrăzneala narativă cu o aparenţă scientistă: graţie cavoritei, metale capabil de a anula gravitatea , expeditia lui ajunge pe Lună şi are loc primul contact cu stranii seleniţi.

Autorii perioadei cu toate acestea, nu se mulţumesc doar cu Luna. Dacă în „Les navigateurs de l’Infini” (Navigatorii infinitului, 1925),  al lui J. H. Rosny Aîné (de asemenea autor al romanului „La Guerre du Feu”/Războiului focului), destinaţia personajelor este planeta Marte, nava lor şi echipamentul lor par a fi capabile să le permită un zbor interstelar: „Pereţii navei Stellarium, din argin sublimat, având o transparenţă completă, au o rezistenţă ridicată şi o elasticitate, care anterior ar fi părut imposibile și care fac astronava practic indestructibilă. Un câmp  pseudo-gravitaţonal asigură în interiorul navei stabilitatea persoanelor şi obiectelor (…) Nava noastră navighează în noaptea veşnică, și soarele ne-ar lovi tare, prin  argin dacă n-am avea dispozitive care reduc, difuzează sau elimină lumina, după cum vrem  (…) Viteza noastră prodigioasă este echivalentă cu o supremă imobililitate. Tăcere profundă: aparatele noastre  – generatoare şi transformatoare – nu fac zgomot, vibraţile sunt de ordin eteric … Astfel, nimic nu ne face să simţim bolidul lansat  în solitudinea  interstelară.” Pe lângă jargonul pseudo-ştiinţific care încearcă să suspende neîncrederea cititorilor, fragmentul este de o relevanţă remarcabilă pentru epoca sa (pericolul radiaţiei solare, silenţiozitatea sistemului de propulsie, senzaţia de imobilitate, etc). Cinci ani mai târziu, autorul britanic Olaf Stapledon întruchipează apogeul acestui filon ştiinţific şi metafizic al science fiction-ului european. Prin romanul său „First and Last Men” relatează viitorul îndepărtat al omenirii (mai precis mai multe „omeniri” succesive), pe parcursul a două miliarde de ani ! Oamenii străbat tot sistemul solar, de la Venus până la Neptun, şi evident şi planeta Marte, desigur, până ce moartea soarelui îi ameninţă cu dispariţia finală. Din nou, chemarea spaţiului apare ca modalitatea cea mai logică de supravieţuire a omului, iar minunile oferite curiozităţii sale par inepuizabile: „A devenit evident că omenirea trebuia să abandoneze planeta sa de origine. Cercetarea s-a concentrat asupra posibilităţii omenirii de a zbura prin spaţiul cosmic şi de a se stabili pe lumile din apropiere (…) nu i-a luat multe secole celei de a cincea specii pentru a găsi o modalitate de a călători în spaţiul interplanetar. Au construit rachete uriaşe, propulsate de energia provenind din anihilarea materiei (…) Odată ce nava ieşea din atmosferă şi atingea viteza maximă, putea s-o menţină constantă fără a utiliza energia motorului rachetă.”

Totul concordă pentru a crea viziuni de o infinită magnitudine, autorii îmbrăţişând atât timpul cât şi spaţiul, aşa cum evidenţiază în mod ideal, romanele lui H.G. Wells, „Maşina timpului” (1895) şi „Războiul lumilor” (1898). Cu toate acestea, Luna, este cea care inspiră primii paşi ai science fiction-ului în cinematografie prin celebra „Călătorie în Lună” din 1902 a regizorului francez Georges Méliès. Iluzionist profesionist, Méliès îşi concepe filmele ca o extensia a magiei şi inventează primele efecte speciale, prin intermediul unui sincretism inteligent între viziunea „ştiinţifică” a lui Jules Verne, de la care preia „obuzul cosmic” şi elementele de „miraculos”. Datorită muncii sale, în contrast cu cea a fraţilor Lumière, imaginarul devine unul dintre primele subiecte ale filmului, şi cosmosul una dintre destinaţiile predilecte oferite spectatorilor. Mai mult decât atât, în 1919, J. L. V. Leigh şi Bruce Gordon au adaptat pentru marele ecran, „Primii oameni pe Lună” de H.G. Wells. Vor urma „Femeia pe Lună” (Frau im Mond) de Fritz Lang în 1929, şi „Things to Come  de regizorul William Cameron Menzies, în 1936.

Dar, apoi, imaginarul spaţial a traversat oceanul şi a dat naştere de cealaltă parte a Atlanticului, „colegiului” eroilor şi astronavelor argintii şi laserelor atotputernice care vor ocupa în următorii douăzeci de ani, spaţiul  „pulp fiction-ului” şi al imaginarului popular american.

B – Colegiul eroilor: „Domnilor, etalaţi-vă imperiile galactice”

Între 1920 şi 1930, asistăm la adevărata naştere a operei spaţiale, dar în acelaşi timp, trebuie recunoscut, că se poate constata un declin net al „pedagogiei” spaţiului, în sensul strict al termenului, în beneficiul unei remarcabile bogăţii a imaginarului de tip adolescentin, decis să distrugă toate graniţele în scopul de a oferi noi lumi. Elementul declanşator a fost publicarea în S.U.A. în 1909, a revistei de vulgarizare ştiinţifică numită Modern Electrics, condusă de Hugo Gernsback (1884-1967), un imigrant luxemburghez. Acesta va avea intuiţia că minunile ştiinţei pot crea, dincolo de articole pur tehnice sau explicative, naraţiuni de-a dreptul epice glorificând progresele tehnologice ale noului secol extrapolând și viitorurile promise.

Pentru a disemina aceste „scientifictions”, Gernsback a fondat o alta revistă, un fanzin în accepţia modernă, care va fi în întregime dedicat SF-ului  şi în care va publica propriile texte de extrapolare: Amazing Stories, al cărui prim număr a apărut în aprilie 1926. Perioada „pulp” a science fiction-ului  tocmai a început ! Aceste publicaţii ieftine care se vor multiplica rapid (trebuie specificat faptul că pulp-ul non-SF exista deja, dar era dedicat aventurilor istorice, westernurilor, peplumurilor, sau naraţiunilor militariste), tipărite pe hârtie ieftină de proastă calitate, din „pulpă” de lemn, hârtie ce se îngălbeneşte şi se deteriorează rapid, avînd ilustraţii de copertă de prost gust sau extrem de stridente (rachete strălucitoare, raze laser, planete în coliziune, roboţi gigantici şi agresivi, extratereştrii bulboizi şi extrem de multe eroine pe jumătate goale dar debordând de forme opulente).

Povestirile tip „space opera” vor deveni cvasi-majoritare în cadrul domeniului imaginarului anilor 30-50 oferind imperii galactice supradimensionate, nave care traversează galaxia într-o suflare, eroi invincibili luptând împotriva unor savanţi machiavelici, şi asta cel mai adesea în ciuda oricărei credibilităţi  ştiinţifice. Termenul de „space opera” este un termen inventat calchiind termenul de „soap opera”, care desemna serialele de la radio (şi ulterior la televiziune), sponsorizate de companii producătoare de detergenţi, foiletoane abundând în răsturnări de situaţie, excelând în stridenţe, foarte melodramatice,  utilizând tehnica narativă numită „Cliffhanger”, şi anume apariţia unui eveniment dramatic care-l pune pe erou într-o poziţie proastă la sfârşitul episodului. Cu excepţia contextului cosmic, aventurile eroilor „spaţiali”, de multe ori arhetipale, nu erau mai puţin rocamboleşti, şi nici mai puţin credibile decât cele ale altor personaje de tip „soap” precum „horse operas” şi, care cel puţin la început n-au avut decât un raport îndepărtat cu orice cultură ştiinţifică.

Chiar dacă se pot cita texte, foarte reprezentative în epocă, precum cele ale lui Edgar Rice Burroughs (1875-1950), creatorul lui Tarzan (1912), de exemplu seria  „John Carter of  Mars”, sau „Pellucidar” (conceput pe baza ideii Pământului gol pe dinăuntru), cei mai relevanţi autori de space opera, unele texte de-ale lor fiind încă lizibile în prezent, sunt : Edward Elmer Smith (1890-1965), poreclit „Doc” din cauza  doctoratului în chimie de la Universitatea Columbia,  Edmond Hamilton (1904-1977), autor al „Star Kings” („Regii stelelor”) şi cel mai prolific şi peren dintre toţi, Jack Williamson (1908-2006), autor al „Legion of Space” („Legiunea spaţiului”) şi al multor alte texte.

Ne putem concentra asupra activităţii lui „Doc” Smith, pentru că l-a inspirat pe Hamilton şi a provocat admiraţia lui Williamson. Dar mai ales, opera lui E.E. Smith este remarcabilă pentru excesele sale melodramatice şi coerenţa internă, chiar dacă plauzibilitatea ştiinţifică nu este întotdeauna prezentă.

Primul său text, „Skylark of Space”, literalmente „ciocârlia spaţiului”, a fost publicat în Amazing Stories în 1927, şi, având în vedere succesul său, va fi obiectul a trei continuări. Alături de această tetralogie, „Triplanetary” (1934), va fi integrat în seria generală „Lensmen”, numită în mod revelator, „The history of civilisation (istoria civilizaţiei), care va face din  E.E. Smith, starul de necontestat al operei spaţiale. În termenii structurii narative, activitatea lui „Doc” Smith este arhetipală : intriga se rezumă în esenţă la urmăriri prin spaţiu, narațiunea este decorată cu pasaje de bravadă invocând o super- ştiinţă, apar escale pe planete exotice şi răsturnări de situaţii.

Eroul lui E.E.Smith, tânărul chimist Richard Seaton inventează un misterios „metal X”, a cărei dezintegrare provoacă atât de multă energie încât călătoriile la viteze hiper-luminice permit eroilor pozitivi sau negativi să-şi exporte conflictele şi litigiile, până la capătul Căii Lactee, asta în cazul în care ameninţarea nu vine, aşa cum se întâmplă în „Skylark Three  (1930) dintr-o altă galaxie ! În „Triplanetary”, cu şaizeci de ani înainte de descoperirea primei exoplanete, Doc Smith îşi permite luxul de a explica „ştiinţific” existenţa unei pluralităţi de sisteme solare : „acum aproximativ două miliarde de ani, două galaxii s-au ciocnit sau mai degrabă una a trecut prin cealaltă. Cele o sută sau douã sute de milioane de ani n-au contat deoarece de-abea dacă a fost  timpul necesar pentru desfăşurarea fenomenului de întrepătrundere. Aproximativ în acelaşi timp, întotdeauna cu aceeaşi marjă de eroare (…), majoritatea sorilor celor două galaxii aveau planete.”

Să nu uităm de rolul jucat alături de aceşti pulpsters, de benzile desenate (comic strips) publicate în revistele americane: aventurile lui Buck Rogers în secolul al XXV povestite de Francis Nowlan, şi lupta îndîrjită dintre atletul Flash Gordon, (o bandă desenată de Alex Raymond), împotriva implacabilului împărat Ming de pe planeta Mongo, hotărât să invadeze Terra şi s-o răpească pe frumoasa Dale Arden, vor fi atât de populare, încât vor ajunge în curând subiectul unor serials, filme cu buget scăzut, de metraj mediu, filme proiectate în episoade şi difuzate în cinematografe de cartier până în anii cincizeci, care au fost prototipurile viitoarelor seriale de televiziune. În multe feluri, putem considera că hexalogia Star Wars a lui George Lucas, a cărui prim episod (de fapt, cel de al patrulea), „A New Hope”, lansat pe marile ecrane în 1977, este, prin chiar declaraţia regizorului , un omagiu adus serialelor din copilăria lui, de fapt mai apropiat de epopee decât de pedagogie.

Putem să-l adăugăm pe lista aventurilor spaţiale pe „Captain Future alias Curtis Newton, personaj creat de Edmond Hamilton: din baza sa lunară, cu ajutorul tovarăşilor săi, aşa numiţii Futuremen, apoi  Grag, „omul sintetic”, un android produs al geneticii și un robot imens cu ochi „foto-electrici”,  practic indestructibil, şi profesorul Simon Wright, „un creier uman viu, găzduit într-o cutie de metal transparent cu ajutorul unor seruri purificate constant ce-l păstrează în viaţă.”. Curtis Newton protejează umanitatea împotriva tuturor pericolele care pot apărea din spaţiu. Acest lucru ar trebui să aducă aminte ceva celor având peste treizeci de ani : „Căpitanul Flam”, avatarul animat al personajului lui Hamilton, un serial japonez de animaţie creat de compania Toei la sfârşitul anilor şaptezeci şi care a fost foarte popular în Franţa.

În anii 40 – 50, pulp-urile science fiction vor cunoaşte „vârsta de aur” oferindu-le tinerilor cititori o evadare şi un simţ al miraculosului întotdeauna facile, dar deservite de condeie din ce în ce mai sigure şi mai talentate, asigurând treptat sub influenţa lui John W. Campbell (1910-1971), redactorul-şef vizionar al revistei Astounding ( din luna iulie 1939), o abordare mai ştiinţifică, mai raţională, a cuceririi spaţiului, corespunzînd unor etape mai „realiste”.

Va urma.

© Ugo Bellagamba

Conferinţă susţinută la I.U.T. De Digne, în cadrul Anului Mondial al Astronomiei, septembrie 2009. Titlul original : „Le space-opera, entre littérature et cinéma. La pédagogie de l’espace dans la science-fiction.”

Traducere de Cristian Tamaş

Traducerea şi publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulţumim.

Ugo Bellagamba – Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în science fiction ; traducere de Cristian Tamaş

Interviu cu Ugo Bellagamba (Franţa) de Cristian Tamaş

Ugo Bellagamba – De ce science fiction-ul nu este la modă ?  traducere de Cristian Tamaş

Ugo Bellagamba este una dintre personalităţile science fiction-ului şi fantasy-ului din Franţa, profesor de istoria dreptului şi a ideilor politice la Universitatea din Nisa, autor SF&F premiat (Premiile Rosny Aîné, Bob Morane, Prix Européen du Pays de la Loire), critic literar (Grand Prix de L’Imaginaire), publicist, organizatorul şi animatorul unor conferinţe academice, reuniuni, festivaluri SF (Utopiales), expoziţii de science fiction („Science et Fiction”).

A publicat primele texte la sfîrşitul anilor 90, folosind pseudonimul Michael Rheyss.

A fost finalist la Premiul Rosny Aîné 2000 pentru nuvela „Apopis républicain”, o ucronie de mai multe ori re-editată, iar în 2002 a apărut primul său roman, „L’Ecole des Assassins”, manga literar scris împreună cu Thomas Day.

A obţinut doctoratul în ştiinţe juridice şi a devenit profesor la Universitatea din Nisa, unde predă istoria dreptului, instituţiilor juridice şi a ideilor politice.

Temele sale preferate sînt utopia, ucronia, explorarea spaţială iar formatul favorit este nuvela, recompensat fiind cu Premiile Rosny Aîné şi Bob Morane (povestirea „Chiméres!”). Romanul său, „Tancrède, une uchronie” a obţinut Premiul Rosny Aîné în 2010 decernat la cea de a 37-a Convenţie Naţională Franceză de Science-Fiction de la Grenoble şi Premiul European al Ţinutului Loarei, 2010.

Este co-autorul unui eseu despre Robert A. Heinlein („Solutions non satisfaisantes: une anatomie de Robert A. Heinlein, Grand Prix de l’Imaginaire 2008). A publicat culegerea „La Cité du Soleil et autres récits héliotropes” şi volumul „Le Double Corps du Roi”. Printre proiectele sale se numără un thriller ucronic în colaborare cu André-François Ruaud, un roman steampunk împreună cu Xavier Mauméjean, Thomas Day şi Johan Heliot.

Co-organizator, sub egida Institutului Robert Hooke de Cultură Ştiinţifică a reuniunilor anuale „Journées interdisciplinaires Sciences & Fictions, de Peyresq” din 2007.

Între 2010 şi 2011, Ugo Bellagamba în colaborare cu Patrick Gyger (muzeul SF-ului, La Maison d’Ailleurs, Yverdon, Elveţia), astrofizicianul Roland Lehoucq şi Clément Pieyre (Biblioteca Naţională a Franţei) au fost organizatorii expoziţiei „Science [et] Fiction” care a avut la loc la Cité des Sciences din Paris, între 21 octombrie 2010 – 31 august 2011.

Este co-organizator al Festivalului SF anual Utopiales de la Nantes, Franţa.

1712 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] Ugo Bellagamba – „Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în scien…, traducere de Cristian Tamaş […]

  2. […] Ugo Bellagamba – „Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în scien…, traducere de Cristian Tamaş […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.