REVISTA NAUTILUS / Articole / Nu suntem singuri în univers (III)

Nu suntem singuri în univers (III)

Gérard Klein • 21:18 - 03.02.2014 • 

Destul de ciudat, dar fără ca așa ceva să-mi facă deosebită plăcere, cazurile în care erorile de percepție sunt mai puțin acceptabile par a fi observațiile obiectelor asolizate sau a „piloților”. Descrierile sunt de multe ori precise, pedante, dar nu mai mult decât vă puteți aștepta. Numai halucinația ar putea da vreo lămurire în aceste cazuri, dar psihologia, cel puțin aceea încă predată la Universitatea Sorbona, nu cunoaște vreun precedent de halucinații sau deliruri, fără o alterare corespunzătoare a comportamentului și fără antecedente. Dacă mitomania se dezlănțuie în narațiunile și comportamentul unor oameni ca Adamski și Howard Menger, acest lucru nu este valabil pentru zeci de fermieri, ingineri și oficiali care au făcut observații pe teren. Apare o problemă serioasă și înțelegem astfel iritarea unui Aimé Michel constatând cum i se opun diverse moduri de gândire, raționalizări mai scolastice decât științifice, în timp ce el caută și solicită o explicație solidă sau măcar amorsarea unei teorii întotdeauna preferabilă ignorării fenomenului.

Aimé Michel și Jacques Vallée cred amândoi în originea extraterestră a obiectelor stranii văzute în aer și la sol și natura lor de artefacte. Mai precis, ei consideră că nici o altă ipoteză nu poate explica toate observațiile documentate. Un aspect deosebit de interesant al utilizării acestor observații constă în descoperirea ortoteniei de către Aimé Michel. Înscriind pe o hartă toate observațiile făcute în decursul unei perioade de 24 de ore, Aimé Michel a constat apariția unor linii și constituirea de rețele. Aceste linii care corespund unor cercuri mari, trasate pe planeta noastră al căror centru este Pământul, trec prin trei, patru,cinci, șase puncte de observație. Rețineți că aceste observații nu permit orientarea deplasării unui eventual obiect : în limitele a 24 de ore, ele nu definesc un traseu. Totul se întâmplă mai degrabă ca și cum obiectul a venit și a plecat peste linia descoperită de Aimé Michel.

Cu ajutorul matematicii și al informaticii, Jacques Vallée a început să analizeze această teorie. El arată că dacă o aliniere este definită ca un coridor mai mult sau mai puțin îngust, aliniamentele de trei și patru puncte pot fi explicate prin rolul hazardului. Aliniamentele având cinci sau șase puncte s-au dovedit mai încăpățânate, dar în orice caz, ele nu sunt decât câteva. Critica lui Jacques Vallée, nu demolează teorie ortoteniei care constituie una dintre cele mai interesante abordări ale fenomenului. Dar îl slăbește considerabil. Ortotenia este poate eva fondat dar „semnalul” se confundată puternic cu zgomotul aleatorului. Același lucru este oare valabil pentru un alt efect singular, valurile de obiecte care par să revină la fiecare câțiva ani și coincid într-o anumită măsură cu perioadelor de opoziție ale planetei Marte ? Este, probabil, prea devreme pentru a decide.

Jacques Vallée și-a propus să sistematizeze abordare încercată de mai mulți autori, printre care Aimé Michel : studierea descrierilor obiectelor și notarea frecvenței cu care apar și revin anumite trăsături și modul în care acestea sunt asociate, în scopul de a stabili un fel de tipologie a observațiilor. Trebuie colectate cât mai mult mărturii valabile posibil și cu sprijinul acestui numărul, devine necesară procesarea informațiilor cu ajutorul calculatorului. Astfel, Aimé Michel și Jacques Vallée conchid amândoi dar accentuând diferit, că perioada investigației amatorilor este depășită . Primul simte un fel de nostalgie. Al doilea se  rezumă în a trage concluziile logice. Diferențele dintre cărțile lor sunt în întregime în aceste atitudini.

Studiile lui Jacques Vallée sunt seci, precise, ordonate, din fericire sceptice. Se simte că autorul a încetinit în mod deliberat ritmul și și-a dorit să obțină, pe de-a întregul de înțeles, o tonalitate apropiată de cea a rapoartelor științifice. Cărțile lui Aimé Michel, dimpotrivă, sunt pline de digresiuni, de justificări, de „literatură”, de luări de poziție, sau chiar polemici, marcând foarte bine evoluția cercetării și a unui mod de gândire, chiar dacă uneori se îndepărtează de subiect și pot altfel dacă nu irita, cel puțin întârzia pe cei interesați să se implice pe deplin în niște lucrări excelente. Sensibilitatea pe care care omul de știință trebuie s-o alunge din proza ​​lui se face totuși simțită. Aimé Michel se angajează de bună voie în explicații psihologice ale comportamentului martorilor, explicații care oferă de fapt prea puțină lumină și nu sunt mai convingătoare decât raționamentele contrare. O dată pentru totdeauna, trebuie să recunoaștem că bunul simț nu are nimic   de-a face cu știința. Aceste explicații sunt rareori necesare. Un pic de mai mult metodă, de rigoare, de reținere, de concizia ar fi făcut din niște cărți singular niște cărți mari. Dar nu trebuie uitați în ce condiții de bruiaj și ridiculizare au fost acestea concepute și scrise. Entuziasmul era de înțeles, negarea publică a fenomenului a fost violentă, răspunsurile mai energice decât realmente gândite. Nu pot decât să sper că Jacques Vallée  sau Aimé Michel sau poate amândoi să reușească cu precizia și talentul de care sunt capabili, să ne ofere o teorie valabilă și o descriere a fenomenului.

Nu am de gând să-mi dau cu presupusul despre realitatea și natura fenomenului „obiectelor zburătoare neidentificate”. În acest domeniu convingerile, opiniile și credința nu au ce căuta. Singurul lucru care contează este examinarea rațională a faptelor, adică examinarea obiectivă și neutră a mărturiilor și rapoartelor. Cu excepția cazului unui accident cu adevărat extraordinar, misterul poate fi greu de elucidat și chiar foarte bine se poate să nu fie niciodată elucidat, cel puțin într-un manieră care să satisfacă un număr mare de spirite critice. Principalul punct câștigat este stabilirea faptului că este vorba de un fenomen real, obiectiv, poate de natură psihologică și este absurd să-l negi. Nu este sigur că toate explicațiile posibile au fost luate în considerare. Dar, în orice caz, așa cum se pare după parcurgerea studiilor unor Jacques Vallée  sau Aimé Michel, ipoteza originii extraterestre pare a fi cea mai solidă și ne ajută să măsurăm corect amplitudinea fenomenului : aceea unui eveniment fără precedent în scurta istorie a speciei umane și care este de natură a ne bulversa existența și concepțiile asupra lumii și universului. Autorii și cititorii de science fiction sunt mai dotați intelectual pentru a face față acestui mare eveniment, al contactului între specii raționale. Dar trebuie să fii pe deplin capabil de întreaga obiectivitate pentru a evalua și suporta toate implicațiile.

© Gérard Klein

Titlul original : „Nous ne sommes pas seuls dans l’univers”

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi publicarea în româneşte s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulţumim.

Gérard Klein – „Nu suntem singuri în univers” (I), traducere de Cristian Tamaș

Gérard Klein – „Nu suntem singuri în univers” (II), traducere de Cristian Tamaș

Gérard Klein – „Science fiction-ul este o subcultură?” (I), traducere de Cristian Tamaș

Gérard Klein – „Science fiction-ul este o subcultură?” (II), traducere de Cristian Tamaș

Gérard Klein – „Science fiction-ul este o subcultură?” (III), traducere de Cristian Tamaș

Gérard Klein – „Science fiction-ul este o subcultură?” (IV), traducere de Cristian Tamaș

Gérard Klein  – „Procedeul dizolvării science fiction-ului, introdus de către agenţii culturii dominante”, traducere de Cristian Tamaș

Gérard Klein – „Philip K. Dick sau America schizofrenică”, traducere de Cristian Tamaș

Gérard Klein – interviu de Cristian Tamaş

Gérard Klein s-a născut pe  data de 27 mai 1937 la Neuilly-sur-Seine, suburbie a Parisului. Scriitor, critic, publicist, eseist, editor, este unul dintre cei mai importanţi autori europeni de SF. I s-a decernat de două ori Grand Prix de la Science-Fiction Française, Premiul european al science fiction-ului şi în 2005 Pilgrim Award pentru ansamblul operei sale (premiu acordat de Science Fiction Research Association). Volumele lui Gérard Klein au fost traduse în multe limbi ale Terrei, inclusiv în engleză, germană, spaniolă, italiană, rusă şi română. Are o licenţă în psihologie socială la Sorbona şi una în economie la Institutul de Studii Politice din Paris. Timp de doi ani a participat la războiul din Algeria.

În 1963 s-a angajat la SEDES, institut de studii economice al Casei de economii şi consemnaţiuni din Franţa, unde s-a ocupat de studierea economiei urbanismului până în 1976. În 1986 îşi încheie activitatea de economist, dar continuă consilierea în materie de studii prospective pentru EDF (Electricité de France) şi alte companii şi instituţii şi rămâne în contact cu asociaţia Futuribles.

Debutează la optsprezece ani cu povestiri în revistele Galaxies şi Fiction. Primul său roman, „Embûches dans l’espace” a fost publicat în 1958 sub pseudonimul François Pagery, în colaborare cu alţi doi autori (pseudonimul Pagery provine din primele silabe ale prenumelor lui Patrice Rondard, Gérard Klein şi Richard Chomet),  în colecţia „Rayon Fantastique”, co-publicată de marile edituri Gallimard şi Hachette între 1951-1964.

Tot în 1958, publică „Le Gambit des étoiles”, utilizând propriul nume. Romanul ratează la milimetru Premiul Jules Verne. Urmează publicarea volumului de povestiri, „Les Perles du temps” şi cinci romane în colecţia Fleuve Noir cu pseudonimul Gilles d’Argyre.

În 1969, patronul editurii Laffont, Robert Laffont îi încredinţează coordonarea colecţiei „Ailleurs et Demain” (Altundeva şi Mâine), una dintre cele mai prestigioase şi longevive colecţii de SF din lume. Între 1974 şi 1986, coordonează împreună cu Jacques Goimard şi Demètre Ioakimidis, La Grande Anthologie de la Science-Fiction, o suită de trei serii (46 de volume) publicată la editura Livre de Poche, Paris. În 1986, Gérard Klein devine coordonatorul colecţiei SF de la Livre de Poche.

Cel mai important volum al său, „Les Seigneurs de la guerre” (Seniorii războiului – traducere românească de Vladimir Colin, 1975) a fost publicat în 1970 la editura Robert Laffont. Nuvelele  „Les virus ne parlent pas” (Viruşii nu vorbesc – traducere românească de Vladimir Colin) şi „Réhabilitation” (Reabilitare –  traducere românească de Vladimir Colin) se detaşează în ansamblul prozei sale. Independent de Cordwainer Smith, Gérard Klein introduce conceptul de propulsie solară în science fiction, în romanul „Les Voiliers du soleil”, 1961.

Bibliografie

Cu pseudonimul François Pagery (în colaborare cu Richard Chomet et Patrice Rondard)

„Embûches dans l’espace”, roman, colecţia Le Rayon fantastique, editura Hachette, 1958,

Cu pseudonimul Gilles d’Argyre

La Saga d’Argyre:

„Chirurgiens d’une planète”, roman, editura Fleuve noir, 1960; re-editat în 1987 la editura J’ai lu cu titlul „Le Rêve des forêts”(traducere în româneşte de Radu Gârbacea, „Chirurgii planetari”, editura Tinerama, 1993)

„Les Voiliers du soleil”, roman, editura Fleuve noir, 1961 (traducere în româneşte de Oana Popuţoaia, „Corăbiile solare”, editura Antet, 2002)

„Le Long voyage”, roman, editura Fleuve noir, 1964 (traducere în româneşte de Claudiu Constantinescu, „Călătoria cea lungă”, editura Antet, 2002)

„Les Tueurs de temps”, roman, editura Fleuve noir, 1965 ( traducere în româneşte de Radu Naum, „Ucigaşii de timp”, editura Nemira, 1999)

„Le Sceptre du hasard”, roman, editura Fleuve noir, 1968 ( traducere în româneşte de Vlad T.Popescu, „Sceptrul hazardului”, editura Nemira, 1993)

Cu propriul nume :

„Les Perles du temps”, culegere de povestiri, editura Denoël, 1958 ( traducere în româneşte de Vladimir Colin, „Planeta cu şapte măşti”, editura Albatros, 1973)

„Le Gambit des étoiles”, roman, editura Hachette, 1958 (traducere în româneşte de Ştefan Ghidoveanu, „Gambitul stelelor”, editura Nemira, 1994)

„Le temps n’a pas d’odeur”, roman 1963 ( traducere în româneşte de Vladimir Colin în culegerea de povestiri „Planeta cu şapte măşti”, editura Albatros, 1973)

„Un chant de pierre”, culegere de povestiri, editura Éric Losfeld, 1966

„Les Seigneurs de la guerre”, roman, editura Robert Laffont, 1970 ( traducere în româneşte de Vladimir Colin, „Seniorii războiului”, colecţia Romanelor ştiinţifico-fantastice, 1975, editura Univers; ediţia a doua, ed.Nemira, 1992)

„La Loi du talion”, culegere de povestiri, editura Robert Laffont, 1973 (traducere în româneşte de Vladimir Colin şi Ştefan Ghidoveanu, „Legea talionului”, editura Lucman, 2001)

„Histoires comme si…” culegere de povestiri, editura UGE, 10/18, 1975 (traducere în româneşte de Angela Cismaş, „Povestiri de parcă ar fi…”, editura Fahrenheit, 1996)

„Le Livre d’or de Gérard Klein”, antologie, 1979

„Mémoire vive, mémoire morte”, antologie, editura Robert Laffont, 2007

Nuvele

„Réhabilitation” (1973); traducere în româneşte de Vladimir Colin:  „Reabilitare”, Almanhul Anticipaţia 1983

„L’astronaute mort”, 1996

Studii

„Malaise dans la science-fiction américaine”, editura L’Aube enclavée, 1977

„Trames et moirés”, editura Somnium, 2011 (prima apariţie în volumul „Science-fiction et psychanalyse”, editura Dunod, 1986)

853 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.