REVISTA NAUTILUS / Articole / Mircea Eliade a ratat esențialul?

Mircea Eliade a ratat esențialul?

Eugen Cadaru • 11:53 - 04.01.2015 • 

„Noaptea de Sânziene” este considerată de către critici – în mod unanim din câte am văzut eu până în acest moment – ca fiind cea mai importantă lucrare de ficțiune a marelui autor român, potrivit opiniei acestora, în cuprinsul acestui roman aflându-se exprimată chintesența gândirii metafizice eliadești.

Sub aspectul genului său literar, presupun că nimeni nu ar putea contesta faptul că ea aparține realismului magic, fiind poate chiar cea mai bună realizare a acestui curent din literatura română. Cu o scriitură ce pare, prin personajele și evenimentele descrise, eminamente realistă, romanul conține, totuși, o importantă componentă magică care decurge intrinsec din modul în care eroul narațiunii privește lumea înconjurătoare. Avem de-a face, altfel spus, cu un magic subiectiv, cu o perspectivă asupra lumii care vede suprafirescul ascuns în banalitatea evenimentelor cotidiene. Într-adevăr, pentru Ștefan Viziru, un tânăr economist care valorizează mitologia folclorică, ziua solstițiului de vară este un moment în care cerurile se deschid și cele sortite omului își arată chipul, pădurea este un loc fermecat în care obiectele materiale pot apărea și dispărea, iar viața omului însăși nu este altceva decât un labirint, o simulare, un traseu întortocheat din care fiecare persoană își caută „ieșirea” („ieșirea” nu în sens fizic de părăsire a lumii/labirintului, ci în sens psihologic/sufletesc, de depășire a zbuciumului și a frământării și de obținere a împlinirii, a realizării, a bucuriei, a mântuiri, a fericirii).

Și despre această “ieșire” va fi vorba în cele ce urmează.

Potrivit tezei fundamentale a romanului, această depășire a stării perpetue a omului trăitor pe Pământ, aceea de căutare a acelui ceva ce ar putea face viața deplină, se poate realiza numai găsirea sufletului-pereche și dobândirea uniunii depline cu acesta. Per a contrario, dacă aceasta condiție nu se realizează, fericirea nu este posibilă. Redus la sinteza esențialului (scuzați, vă rog, pleonasmul) acesta este mesajul cărții, căci pe parcursul acțiunii sale vedem cum personajul principal, pe parcursul a nu mai puțin de 12 ani, se luptă cu toate piedicile pe care viața (labirintul) i le pune în cale, spre a reuși, chiar la final, să-și împlinească această chemare a inimii și să dobândească fericirea. Fericire care îi și transportă în eternitate pe el și pe iubita sa, căci cei doi își găsesc sfârșitul fizic într-un accident de mașină care, la nivel simbolic, marchează ieșirea celor doi din labirint prin faptul că s-au găsit unul pe altul și astfel au găsit fericirea.

Aceasta este, deci, în romanul Noaptea de Sânziene, teza lui Mircea Eliade privind dobândirea fericirii.

Și, acum, opinia contrară.

În antiteză cu această teorie transculturală și multimilenară a androginului (bărbatul și femeia sunt două jumătăți rupte din același întreg și, doar prin reunirea lor, întregul, androginul, ființa deplină și armonia acesteia pot fi refăcute) am găsit în urmă cu doi-trei ani un punct de vedere aflat exact la antipodul acestei idei. (Dat fiind că această viziune opusă se găsește exprimată în spațiul de gândire ortodox, îi rog de la bun început pe aceia care se consideră a fi atei să nu se supere și să nu o ignore ab initio, ci să încerce a o evalua măcar și numai din perspectiva diversității culturale.)

Ei bine, potrivit acestui punct de vedere alternativ, ideea potrivit căreia împlinirea vieții (fericirea deplină) ar putea să se realizeze (numai) prin reunirea cu sufletul-pereche nu este altceva decât o fundătură la capătul cărei nu se află nimic, o diversiune, o idee pierzătoare de suflete căci, prin intermediul ei, oamenii sunt determinați să urmărească o himeră (sufletul-pereche) și astfel eșuează în a-și găsi singura și adevărata fericire posibilă care derivă din iubirea semenilor imperfecți (si a jumătăților lor imperfecte) pe care li-i oferă viața.

Potrivit acestei teorii, nu există și nu pot exista jumătăți perfecte (suflete-pereche), căci rădăcina oamenilor (sursa lor) nu este unul într-altul, ci a fiecăruia dintre ei în Dumnezeu, fiecare om fiind o expresie imperfectă a chipului Său. Ca urmare, oricât de mult ar căuta oricine să-și găsească sufletul-pereche, va sfârși prin a constata că așa ceva nu se poate realiza, pentru că nu există. Fiecare om va învăța în timp că orice partener are lipsuri care, chiar dacă nu sunt evidente de la început, devin clare după un timp. Și atunci, nemulțumit fiind, ce poate face ?

Într-o variantă, dacă ia în serios mitul androginului, poate spune “renunț la acesta/aceasta și continui să caut sufletul meu pereche”, însă s-ar putea întâmpla să constate după o vreme că cele de mai sus sunt adevărate și că acel suflet-pereche nu e de găsit pe niciunde.

Într-o altă variantă, omul nemulțumit de lipsurile partenerului poate adopta viziunea ortodoxă, potrivit căreia căsătoria este o cruce, adică o scoală a iubirii, a reînvățării iubirii prin dobândirea acelui sentiment de dăruire ce învinge egoismul propriu. Evident, a iubi o ființă cu lipsuri poate fi dificil, însă, în opinia ortodoxă, acesta este un examen al vieții, iar dacă ar fi ușor, n-ar mai fi examen. Evident, poate fi mai comod omului să spună că nu și-a găsit jumătatea sa, sufletul-pereche, și că, deci, lipsa sa de iubire are o justificare obiectivă, nu e responsabilitatea sa, doar că, în viziunea ortodoxă, aceasta teză nu este altceva decât o capcană menită să-l deruteze și să-l deturneze de la efortul iubirii, efort ce l-ar putea scoate din groapa egoismului și l-ar putea duce la obținerea mântuirii.

Pentru a nu lungi foarte mult această expunere, voi reveni la titlul acestui articol și voi spune că Mircea Eliade vede corect condiția (situația) existenței umane, decorul metafizic în care se desfășoară aceasta, precum și scopul/miza ei (mântuirea, adică obținerea păcii și a bucuriei interioare), întrebarea fiind doar aceea dacă drumul metafizic indicat de el este corect sau greșit.

În ceea ce mă privește și pentru a încheia într-o notă intenționat metafizică, voi mai adăuga doar un citat care, mie personal, mi-a plăcut foarte mult, aparținând criticului literar Roxana Sorescu: “singura modalitate existențială dăruită ființei umane de a pătrunde în fluxul energiei universale este dragostea”. Acum, depinde de fiecare dacă acceptă această idee sau nu și, dacă o acceptă, cum interpretează cuvântul dragoste, dar am o bănuială că sensul său adevărat este cel mai larg cu putință, acela de dăruire a fiecăruia dintre oameni către toți aceia pe care îi întâlnește pe drumul vieții sale.

Să aveți un 2015 plin cu sănătate, spor, pace și bucurie ! Și cu cât mai multă dragoste, evident.

Pentru cei care doresc să afle mai multe despre cele de mai sus, iată cele două link-uri relevante.

http://www.ortodoxia.md/articole-preluate/7771-quna-dintre-minciunile-cu-un-impact-dezastruos-asupra-noastra-este-aceea-ca-in-viata-trebuie-sa-ti-cauti-jumatateaq

http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840

1083 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.