REVISTA NAUTILUS / Articole / Mineral, utopia distopică

Mineral, utopia distopică

Eugen Cadaru • 18:06 - 06.03.2016 • 

Am să spun din start că am început lectura acestui roman (Mineral, EdituraNemira 2015) având în minte o presupoziție. Influențat fiind de antinomia relativă de sens (sau de vibrație, mai degrabă) dintre cele două titluri ale cărților produse până în prezent de cuplul Marian Truță – Dănuț Ungureanu, Vegetal versus Mineral, în mintea mea s-a creat cumva, încă dinainte de a începe lectura Mineral-ului, ideea că, dacă Vegetal mi-a mers la inimă, Mineral îmi va merge la minte. Și, trebuie să spun că, atunci când am închis cartea după lectura ei integrală, senzația mea a fost că premiza anticipativă de la care pornisem mi s-a confirmat pe deplin.

Asta ar fi, să zicem, prima concluzie referitoare la această a doua carte a așa-numitului autor bicefal, faptul că, în comparație cu prima, este mult mai cerebrală. Probabil că această senzație decurge și din lumina (la propriu) în care se desfășoară acțiunea din cele două romane. Dacă în Vegetal apocalipsa se petrecea în plin soare, într-o abundență a luminii, în Mineral, contextul este unul mai degrabă întunecat, atât în secvențele ce se petrec pe pământ (viitor postindustrial crepuscular dominat de lumină difuză, ceață și ploi), dar mai ales (inevitabil) în ceea ce privește contextul cosmic prin care plutesc bolovanii-însuflețiți care, prin natura lui, este caracterizat, preponderent, prin beznă. (Sunt curios în ce regim de lumină va fi plasat al treilea roman al binomului MT – DU, anunțat pentru 2017. Dacă până acum am avut lumină versus întuneric, având în vedere micile detalii comunicate de autori cum că acel roman va atinge tematic chestiunea inteligenței artificiale, parcă deja văd o lumină artificială, metalică, de intensitate scăzută, poate un pic semi-difuză, eventual…)

Un al doilea aspect care mie personal mi-a atras atenția, după ce am trecut de punctul în care ideile de bază ale romanului deja se conturaseră, este melanjul extrem de interesant între distopie, utopie și contra-utopie. Practic, povestea le conține pe toate acestea din plin. Avem un context distopic în care civilizația umană pare să se apropie de punctul ei terminus de dezintegrare (deși, atenție, acțiunea este plasată peste numai aproape o sută de ani, deci foarte aproape de timpurile noastre) și o soluție utopică prin care ni se sugerează că spiritul uman ar putea continua să existe închis în altă carcasă materială (grefat în piatră). În final, însă, această soluție pretins salvatoare ni se relevă a fi doar o altă fundătură, o manipulare al cărei scop este acela de a înrobi definitiv omul. Amestecul acestora este atât de fin și întrepătruns în toate elementele povestirii încât cu greu am reușit să mă hotărăsc în a spune care formulă ar fi mai potrivită pentru a caracteriza această dramă. Utopie distopică sau distopie utopică? Ce contează mai mult în această poveste: contextul, pretinsa soluție sau lipsa finală a oricărei soluții? Căutând cumva o rezultantă a acestor elemente, sintagma care mi s-a părut acoperitoare este aceea pe care am și folosit-o în titlul acestui articol, considerând că aceasta rimează și cu alte încercări istorice ale omenirii de a găsi căi așa-zis salvatoare (comunismul etc) și care, în final, s-au dovedit a fi drumuri închise.

Sub aspectul conținutului ideatic, romanul este o meditație științifico-metafizică, bine masată în ambalajul unei aventuri antrenante de tip cyberpunk & space opera & policier cu nuanțe de noir. Ce definește cu adevărat ființa umană? Corpul biologic sau gândirea ? Spiritul este fundamental și indisolubil legat de suportul său biologic sau poate exista independent de acesta, transpus în alte carcase posibile? Practic, prin această întrebare implicită pe care o pune romanul, cuplul MT-DU nu face decât să repună în discuție toate cele trei cele mai complicate întrebări pe care și le-au pus oamenii întotdeauna (Dumnezeu, suflet și viața de apoi). Ar putea exista oare un astfel de post-umanism, în care gândirea umană (acest “ceva” misterios și intangibil pe care, deși ne definește în mod fundamental, încă nu am reușit să-l înțelegem conclusiv sub aspectul naturii sale) să fie transpusă pe un alt suport, non-biologic, spre a se perpetua dincolo de limitele organismului biologic? Și, dacă am avea posibilitatea de a ne schimba trupul organic cu o carcasă de piatră, minerală, anorganică (presupunând că sub aspect tehnologic am putea realiza așa ceva) spre a zbura la infinit prin cosmos, oare a proceda astfel ne-ar fi de vreun folos? Odată închiși într-o piatră cvasi-eternă am fi mai fericiți decât suntem în pielea noastră organică, fragilă, repede pieritoare și cariați de griji, spaime și nemulțumiri? Ce am putea câștiga? Un timp infinit? La ce bun, ca să facem cu el ce? Să zburăm la nesfârșit prin spațiu spre a contempla nelimitatele abisuri siderale? Dar ce bucurie am putea găsi în asta? Ne-ar conveni o asemenea nemurire? Și oare acea conștiință contopită cu piatra ar mai avea ceva în comun cu umanul din care provine sau ar fi ceva atât de diferit încât orice referire la originea sa ar deveni absurdă și fără rost a mai fi enunțată? Și, în final: ar avea vreun rost un Univers format din pietre gânditoare?

Tot acest șir de întrebări, mai mult sau mai puțin retorice, care se degajă din lectura romanului ne induc, mai direct sau mai subtil, o singură idee: aceea că, înainte de a visa la un destin cosmic, la o fericire printre stele, ar fi mai cuminte și preferabil să încercăm a fi fericiți aici, pe Pământ. Aici, așa cum suntem, cu ce ni s-a dat, păstrând ce e bun și ameliorând ce e rău. Și bucurându-ne de un potențial uriaș care ne-a fost dăruit. Un potențial pe care acum îl avem, dar cel mai adesea îl ignorăm, și pentru care, pentru a-l redobândi, oamenii stelelor și-ar abandona oricând, bucuroși, nemurirea. Este vorba — da, ați ghicit— de ceva simplu și banal: iubirea. Iubirea,uncuvânt tocit, fără de care, însă, totu-i nimic și fără rost e totul.

Ca o notă personală, aș mai spune că m-au încântat foarte mult referirile la ceea ce ne este apropiat și familiar. Faptul că o parte acțiunii terestre se întâmplă într-o zonă denumită Ciscarpatica, în Munții Iezer, deveniți un fel de nomansland presărat cu sate ce par să fi reajuns un fel de existență izolată, primitivă, ancestrală și că un localnic, numit Achim, joacă un rol important mie unuia mi-a plăcut foarte mult.

Sfârșitul este realizat în cheie budistă (viața este vis) și, exact la fel ca și în Vegetal (căci și acolo soluția sperată se dovedește a fi doar o iluzie, iare roul — Milu —, nereușind să găsească speratul Tărâm al Făgăduinței lipsit de vegetația ucigașă, își află refugiul într-o viziune onirică) rămâne cumva deschis oricărei interpretări. În ultima secvență vedem cum unul dintre eroi, aflat în spațiul cosmic, într-un fel de matrice a Universului, un spațiu indefinibil și incognoscibil, dar care putem specula că ar putea fi un fel de chintesență a acestuia, adoarme și, în mod evident, această imagine îi duce pe cunoscători cu mintea spre secvența finală din Odiseea Spațială 2001 (regia Stanley Kubrik, 1968), în care, la fel ca și în acest roman, omul adoarme spre a trece, poate (sau poate nu), la un alt nivel sau, cine știe, poate într-o altă realitate. Sau spre a lăsa locul liber unei alte entități. Sau unei alte realități.

Lectură plăcută să aveți! Și un început de primăvară frumos!

696 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.