REVISTA NAUTILUS / Articole / Laşitate, lene si ironie: cum si-a pierdut science fiction-ul viitorul

Laşitate, lene si ironie: cum si-a pierdut science fiction-ul viitorul

Jonathan McCalmont • 15:58 - 01.12.2012 • 

Partea I

Unul dintre lucrurile cele mai izbitoare ce caracterizează lumile science fiction-ului, fantasy-ului şi horror-ului este marcata lor înclinaţie către optimism. Spartă în zeci de triburi disproporţionate agregate forţat de ceremonii de premiere organizate în hoteluri mic burgheze şi în centre de conferinţe din întreaga lume, cultura genului se revarsă prin cărţi care îşi trîmbiţează intenţia de a fi cele mai bune din ceea ce domeniul imaginarului are de oferit. Această psihoză a  auto-gratulării este cel mai evident observabilă în fluxul constant de antologii de tip Year’s Best care colectează şi republică unele dintre textele considerate a fi cele mai notabile ale prozei scurte anuale. Specimene de proză nereprezentînd nimic mai mult decît echivalentul salariului pe o zi pentru autori şi editori, se regăsesc în culegeri umflate şi idiosincratice ce se prezintă într-un mod atît de isteric de auto-important încît a  devenit tradiţional de a considera deşarta şi orgolioasa lor băgare în seamă doar bazîndu-ne pe aparenţe tratîndu-le ca pe nişte furnizori autentici ai celor mai bune proze scurte ale anului sefistic.

Sperând să descopere un sens mai profund în procesul editorial de selecţie, criticul Paul Kincaid a produs o remarcabilă panoramă a ceea ce (ni se spune) că este cea mai bună proză scurtă SF&F a anului. Analizând antologiile Gardner Dozois’s The Year’s Best Science Fiction: Twenty-Ninth Annual Collection, Richard Horton’s The Year’s Best Science Fiction and Fantasy: 2012 Edition şi The Nebula Awards Showcase 2012, Paul Kincaid ajunge la concluzia conform căreia:

Cel mai bun lucru pe care science fiction-ul şi fantasy-ul îl au de oferit este epuizarea.

Analiza lui Paul Kincaid este amplă şi bine controlată. Mai degrabă decât a specula cu privire la cauzele privind aparenta epuizare a SF şi F-ului,  Kincaid doar enunţă o serie de constatări care decurg dintr-o problemă centrală:

Problema poate fi, cred, că science fiction-ul şi-a pierdut încrederea în viitor. Sau poate că ar fi mai corect să spunem că SF-ul şi-a pierdut încrederea că viitorul poate fi înţeles.

De obicei, ori de câte ori cineva încearcă să lanseze acest tip de dezbatere, gardienii domeniului acţionează rapid pentru a stopa orice posibilă continuare. Disperaţi să-şi apere atât comilitonii cît şi pe ei înşişi de orice acuzaţii de automulţumire, mai degrabă disimulează şi resping decât să permită ca opiniile divergente să se dezvolte în ceva mai concret. În timp ce internetul poate că a creat iluzia transparenţei şi a unui discurs cultural mai amplu, singura conversaţie care interesează cu adevărat domeniul SF&F-ului este să se extazieze cît de super tare de grozavă este viitoarea carte a lui X sau Y. Ca s-o spun pe-a dreaptă, sunt de acord cu Paul Kincaid … Cred că science-fiction-ul şi-a pierdut interesul pentru lume şi a căzut alături de vremurile prezente, ceea ce a rezultat în proliferarea unei literaturi narcisiste şi introvertite lipsite atît de relevanţă cît şi de vitalitate. Într-un efort de a păstra vie flacăra constatărilor lui Kincaid, am scris un eseu care extinde o parte din observaţiile şi încercările lui Paul de a analiza „la ce ne referim atunci când vorbim despre faptul că science fiction-ul s-a epuizat”.

 

1. Blocajul conceptual

 

Abordarea cea mai comună a faptului că science fiction-ul nu mai încearcă să se relaţioneze cu viitorul este că acesta este acum considerat a fi în afara limitelor inteligibilităţii. Lumea, ni se spune, se schimbă atât de repede încât orice încercare de a prezice viitorul va fi în mod necesar vetustă în momentul în care orice carte va fi publicată. Într-un efort de a confirma această specială dificultate dar fără a o confrunta neapărat, science fiction-ul consideră inaccesibilitatea intelectuală a viitorului ca pe un eveniment cultural cunoscut sub numele de „singularitate”. Popularizat atât de autorul SF Vernor Vinge cît şi de viitorologul Ray Kurtzweil, singularitatea este (la modul general) punctul în care inteligenţa artificială şi cea umană încep să crească brusc în amplitudine şi viteză rezultînd într-o rată de schimbare culturală care va tinde spre infinit . Cum afirmă Paul Kincaid :

 

Undeva în mijlocul ruinelor cyberpunk-ului din anii 1980, am început să simţim că prezentul se schimbă prea repede pentru noi, pentru a mai putea ţine pasul. Şi dacă n-am înţeles prezentul, ce speranţă să avem pentru viitor ? Rata de accelerare a schimbărilor a afectat în mod inevitabil viitorurile care apar în ficţiunile noastre. Lucrurile se întâmplă ca prin magie […] sau lucrurile sunt atât de diferite încît  nu există nici o legătură cu experienţele şi percepţiile  prezentului nostru.

 

Mai degrabă decât a chestiona această ipoteză în contextul unei recenzii, Paul Kincaid pur şi simplu o acceptă şi o foloseşte ca fundament pentru o amplă naraţiune a angajamentului, epuizării şi retragerii, în care scriitorii genului au încercat să „cumpere” viitorul numai că acesta li s-a sustras de fiecare dată. După ce a eşuat să genereze vreo perspectivă relevantă în ceea ce priveşte viitorul omenirii, science fiction-ul a reacţionat prin internalizare şi prin sărbătorirea unui set de principii estetice care au marginalizat angajamentul cu lumea în favoarea altor căi de creaţie celebrate prin listele de nominalizări la premii şi prin antologiile anuale de tip Best Of. Problema cu abordarea  lui Paul Kincaid este faptul că este excesiv de caritabilă prin faptul că acceptă inaccesibilitatea viitorului numai prin percepţia SF-ului. În opinia mea, SF-ul a întors spatele lumii pentru că scriitorii genului au decis că este mai distractiv şi mai puţin riscant să scrie despre alte lucruri. Într-adevăr, criticul Nader Elhefnawy a fost prompt în a sublinia faptul că singularitatea nu este cu nimic mai mult decât un truc profesional:

 

A ridica mâinile în sus în semn de confuzie este un mod convenabil de a evita gravele întrebări de ordin social, etic şi politic ridicate de problemele noastre (ca şi în cazul crizei noastre ecologice). Acest lucru poate părea un răspuns uşor de înţeles datorită amplitudinii cu adevărat intimidante a problematicii, dar sentimentul de a fi copleşit, cu greu poate să contabilizeze întreaga tendinţă. Există, de asemenea, faptul că atât de multe dintre răspunsurile la aceste probleme evidente – critica de fond a ortodoxiilor dominante, eforturile de a imagina alternative cu adevărat semnificative, disperarea în absenţă unei astfel de alternative – sunt considerate ca fiind naive, infamante sau pur şi simplu riscante pentru carieră, încurajând tentația mereu prezentă a auto-cenzurii. Postmodernitatea a ascuns întotdeauna un evazionism semnificativ în spatele enunţurilor îndoielilor sale  epistemologice şi science fiction-ul postmodern nu a fost o excepţie de la acest model. Într-adevăr, lipsa de convingere pe care Paul Kincaid o găseşte în actuala naraţiune SF este cel mai bine înţeleasă ca o paralelă a lipsei de convingere care domină viaţa noastră culturală şi politică.

 

Nader Elhefnawy are destul de multă dreptate atunci când spune că eşecul science-fiction de a se relaţiona cu viitoul o oglindeşte pe cea a întregii noastre culturii. Filosofi precum Frederic Jameson şi Slavoj Zizek au arătat că ceea ce considerăm a fi cultura noastră comună este acum atât de complet sudată cu principiile neoliberale încît a devenit literalmente imposibil să ne imaginăm cum ar fi existenţa în afara unui sistem capitalist. Potrivit lui Mark Fisher prin studiul său, „Capitalist Realism” (2009), există un :

 

Sentiment general că nu numai doar capitalismul este  singurul sistem viabil politic şi economic dar de asemenea, că acum este imposibil chiar şi de imaginat o alternativă coerentă la acesta.

 

Acest blocaj conceptual a fost cel mai evident în perioada imediat următoarea crizei creditelor ipotecare de tip subprime când a explodat bula imobiliară şi cînd bănci din întreaga lume au început să se prăbuşească. Expus ca fiind nimic mai mult decât o vastă schemă piramidală, capitalismul global s-a poticnit, dar nu s-a prăbuşit. O explicaţie a eşecului de a detrona neoliberalismul este faptul că nimeni nu părea să aibă o alternativă viabilă la capitalism. Lipsindu-le imaginaţia de a dezvolta un plan B propriu, elitele politice din întreaga lume au răspuns şocului crizei prin pomparea de miliarde de dolari în economia mondială şi prin speranţa că sistemul s-ar corecta cumva de unul singur…

După ce a eşuat  să identifice acest blocaj cultural la nivel conceptual ca fiind un eşec sau un defect, science fiction-ul nu s-a deranjat vreodată să se autoanalizeze. În schimb, naraţiunea SF a devenit autist-nombrilistă şi a început să producă poveşti în care lumea este tratată cu un sentiment de detaşare ironică. Sigilîndu-se în afara lumii și contra lumii, autoizolîndu-se un context cultural mai larg, science fiction-ul navighează orbește și tîmpește în timp ce poveștile care au încercat să se relaționeze cu lumea au fost permanent împinse către limitele domeniului.

Este într-adevăr o surpriză faptul că atât William Gibson și J.G. Ballard au fost nevoiți să părăsească SF-ul pentru a scrie semnificativ despre viitor ?

Eseul lui Kincaid se referă la un număr de diferite tipuri de povestire care au fost considerate importante în ultimii ani. Cu toate acestea, mai degrabă decât a aborda aceste diferite modalități ale exprimării science fiction-ului ca fiind sub-genuri sau categorii separate, am încercat să extind constatările lui Paul Kincaid prin descoperirea acelui singur set de valori care susține celebrarea acestor tipuri de poveste. Mă refer la valorile comune ce abordează domeniul precum „Weird-ul” deși l-aș putea la fel de ușor numi „Ironicul” sau „Postmodernul” sau „Epuizatul”.

Va urma.

 

© Jonathan McCalmont (all rights reserved)

Traducere de Cristian Tamaș.

Traducerea și postarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Titlu original : „ Cowardice, Laziness and Irony: How Science Fiction Lost the Future” :

http://ruthlessculture.com/2012/10/03/cowardice-laziness-and-irony-how-science-fiction-lost-the-future/

Jonathan McCalmont este un critic literar și de film independent din Marea Britanie. Colaborează cu mai multe reviste și site-uri cu articole, eseuri, recenzii despre cărți, filme, albume de benzi desenate, jocuri video.

Site-ul său, „Ruthless Culture” este unul dintre cele mai bune din Europa în domeniul criticii cinematografice: citiți de exemplu, cronica filmului „Eu cînd vreau să fluier, fluier” în regia lui Florin Șerban : http://ruthlessculture.com/2012/08/23/review-if-i-want-to-whistle-i-whistle-2010/

2477 vizualizari

4 Comentarii

  1. Cornel Robu spune:

    Cum și-a pierdut science-fiction-il viitorul? Dar nu și-a pierdut orice fel de viitor. Își mai păstrează atâta viitor cât poate avea pilaful de carne fără carne, în care sf-ul s-a transformat la ora de față. Pentru că azi nu se mai scrie science-fiction adevărat, în România deloc, iar în lume din ce în ce mai puţin; în schimb, din ce în ce mai mult horror şi fantasy, din ce în ce mai multă magie şi supranatural, feeric şi paranormal, violenţă şi sex, coprolalie şi pornografie, mizerabilism şi putrefacţionism, din ce în ce mai mulţi vampiri şi strigoi, văjitoare şi vrăjitori, din ce în ce mai mult Harry Potter ş.a.m.d. – tutti frutti puse, însă, la grămadă, sub emblema SF, aducătoare în continuare de prestigiu intelectual şi de profit comercial : din ce în ce mai multă “literatură de ştiinţă” fără ştiinţă, din ce în ce mai mult “pilaf de carne fără carne”. Dar ce este acesta și „cu ce se mănâncă”?

    Pilaf de carne fără carne

    Nu de-ieri-de-azi, dar parcă mai abitir azi, autori de peste Ocean care, nu se ştie de ce, ţin să se lanseze pe piaţă drept autori de science-fiction, science-fiction writers, continuă să descopere cu încântare şi delicii vechea descoperire brevetată dă-dămult mai-dă-dămult de Nastratin Hogea : pilaful de carne fără carne (existând şi varianta “pilaf de pui fără pui”, dar păzeà la virusul gripei aviare!).
    “Eu mereu am sperat că ceea ce scriu este SF într-un fel sau altul. Într-un (sic!) sfârşit am decis că tot ceea ce scriu este SF, chiar dacă SF-ul este prezent sau nu” – declară nastratineşte Kelly Link, o tânără şi promiţătoare autoare de succes şi de mari speranţe, care “vine de pe Coasta de Est a Americii”, după cum ne informează d-l Michael Haulică, care-o prezintă cu aclamaţii publicului românesc în Ziarul de Duminică (nr.2/284, din 20 ian.2006). SF, science fiction : cum ar veni, “literatură de ştiinţă”. Ei da, da’ nu num’aşa, că n-are nici un haz, nici un şpil : literatură de ştiinţă fără ştiinţă! Pilaf de carne fără carne! La Greensboro, în Carolina de Nord, unde şi-a făcut studiile, şi la New York, unde locuieşte în prezent, Mrs. Kelly Link n-avea de unde să fi auzit de Nastratin Hogea (fie şi ortografiat Nasr-ed-din Khodja…), dar Michael Haulică efendi, la Bükreş, orişicât, nu?…
    Egida sub care Michael Haulică îşi prezintă autorii preferaţi în rubrica pe care-o semnează în Ziarul de Duminică este – cum altfel? – consacrata siglă SF, dar ce constatăm dacă trecem efectiv la textul prezentărilor sale? (Invariabil entuziaste şi ditirambice, un entuziasm şi un limbaj de plastic, de compère sau de disc jockey, cras necritice, altfel spus, şi în treacăt fie spus. Internetu’ să trăiască, că ne-o dat taste şi cască…) Astfel, de exemplu, R. Scott Bakker “declară că a vrut să scrie fantasy, dar într-o manieră modernă”, în trilogia The Prince of Nothing, unde “spioni, vrăjitori, războinici îşi unesc destinele” (ZD, nr.41/272, 14 oct.2005). Halal SF! “Amestec de roman poliţist şi science-fiction (cyberpunk), cu multe scene (dar nu gratuite) de violenţă şi sex”, Altered Carbon de Richard Morgan “este primul mare roman cyberpunk al secolului XXI” (ZD, nr.34/265, 26 aug.2005). Aferim! Robert J. Sawyer “se consideră un autor de hard science-fiction, dar e preocupat mai mult de psihologia personajelor sale şi de filosofie decât de specificul genului” (ZD, nr.32/263, 12 aug.2005). Adânc gândit! M. John Harrison, autor al “ciclului fantasy Viriconium” (ZD, nr.30/261, 29 iulie 2005) şi China Mièville, de curând tradus şi în româneşte, “au dezvoltat o mişcare numită New Wired, menită să scoată fantasy-ul de sub influenţa lui Tolkien” (ZD, nr.22/253, 3 iunie 2005). Uzurpare de tron în dinastia fantasy. So what? “Jonglerii financiare, o poveste cu fantome şi mai multe poveşti de dragoste – iată ce găsim în Anansy Boys”, roman de Neil Gaiman (ZD, nr.43/274, 28 oct.2005). Are balta peşte… La Cory Doctorow, în romanul Someone Comes to Town, Someone Lives in Town (ZD, nr.28/259, 15 iulie 2005), “realism, cyberpunk, fantasy, realism magic se împletesc într-o scriere unică”: într-o “reţetă cercată”, cum ar veni, de “pilaf de carne fără carne”. (Care însă nu figurează, of course, printre cele 200 de reţete cercate pentru bucate şi alte treburi gospodăreşti publicate de dumnealor Costache Negruzzi şi Mihalache Kogălniceanu la Iaşi, în 1841.)
    M. John Harrison “este unul dintre acei scriitori care îşi aleg genul în care scriu în funcţie de subiectul cărţii, neezitând să amestece genurile şi stilurile în cuprinsul aceluiaşi volum”. All right, mielul blând suge la două maice… “Scriitura lui Jeff VanderMeer este una literară, poetică, depăşind limitările genului. Care gen? E greu de spus, câtă vreme în romanul lui (Veniss Underground) elementele fantasy, science-fiction şi horror se întâlnesc topindu-se unele într-altele” (ZD, nr.50/281, 16 dec.2005). Troika de aur, F-SF-H : una, de-o fiinţă şi nedespărţită. “Iar SF-ul?” – se întreabă retoric d-l Michael Haulică, pentru ca tot d-sa să răspundă : în romanul Nicolei Griffiths Slow River (ZD, nr.45/276, 11 nov.2005), “este vorba de un SF aparte, economic, social, o extindere spre mâine a zilei de azi”. Genuine SF, at its best! Este vorba, therefore, la toţi aceşti autori preferaţi şi ditirambic prezentaţi de Michael Haulică, precum şi la mulţi alţii, de science fiction fără science, de un sadeà “pilaf de carne fără carne”. Împăratul e gol (şi supraponderal, dacă înfulecă aşa la pilaf…).
    Astfel încât Kelly Link, cea care a “decis că tot ceea ce scriu este SF, chiar dacă SF-ul este prezent sau nu”, departe de a fi o excepţie care să confirme regula, reprezintă, dimpotrivă, regula care confirmă excepţia. Excepţia fiind, alături de “veteranul” Ben Bova (prezentat în ZD, nr.47/278, 25 nov.2005), Chris Moriarty, o mai tânără scriitoare într-adevăr “de excepţie”, sub acest aspect, şi într-adevăr demnă a se numi “SF writer”, după cum rezultă chiar din prezentarea pe care i-o face Michael Haulică : în romanul Spin State (2003), “Chris Moriarty foloseşte elemente de fizică cuantică, cyberpunk, sociologie, hard SF, dar cu tuşe à la Charles Dickens, inteligenţă artificială, inginerie genetică, transferul personalităţii şi reconstrucţia memoriei, thriller, roman poliţist, politic etc.” (ZD, nr.49/280, 9 dec.2005). Pilaf şi ăsta, ce-i drept, dar “pilaf de carne” încaltea. Sau cel puţin aşa pare, din auzite, că n-am citit cartea, de unde s-o fi luat? D-l Haulică, de la Bucureşti, citează însă şi părerea autorizată a unui martor de la faţa locului, David Brin, care, se poate presupune, chiar a citit-o: “Acţiune, mister şi dramă, alături de cea mai plauzibilă fizică speculativă din câte-am întâlnit.” Rara avis, neatinsă de epidemia “gripei aviare”…
    Desigur, d-l Michael Haulică nu face decât să se orienteze şi d-sa după cum bate vântul, dar de ce bate vântul aşa cum bate? Explicaţiile nu lipsesc, le putem afla, dar s-ar putea să nu ne pară bine.

    S-ar putea să nu ne pară prea bine, de-ar fi să aflăm de ce bate vântul aşa cum bate, pe direcţia F-SF, de culcă la pământ lanurile de S (de la Science) întâlnite în cale.
    “Veşti rele pentru noi toţi, zic eu, şi mai ales pentru science-fiction, care-şi aşează fundaţiile pe chiar constrângerile ştiinţei” – avertiza un renumit scriitor, american şi el, Gregory Benford, în urmă cu deja aproape două decenii (în 1989), când morbul parazitării genologice şi-al fagocitării identitare a sf-ului de către fantasy şi horror deja se incubase, dar parcă nu se generalizase încă, nu era aşa virulent şi nu făcea aşa ravagii ca în prezent. O frecţie la un picior de lemn nu ajută, dar nici rău nu face, aşa că o succintă explicaţie a fenomenului – una dintre posibilele explicaţii – poate fi scuzată şi aici, sper.

    “Genul hard sf aspiră să convingă, să se adreseze intelectului. Genurile fantasy şi horror se adresează emoţiilor” – mai constata Gregory Benford, cu amintita ocazie. “Conving” şi acestea, şi încă mai uşor, tocmai pentru că se adresează afectului şi mai puţin intelectului, “inimii” şi nu “minţii”; dar este o altfel de “convingere” aceasta, care mizează gros şi brut pe o plăcere psihologică inferioară adevăratei plăceri estetice, pe plăcerea compensatorie a reveriei, a împlinirii în imaginar a dorinţelor (“wish fulfilment”, “wishful thinking”, “wishful dreaming” în englezeşte; “Wunschtraum” în nemţeşte; “pasărea mălai visează” în româneşte). Asta nu mai e plăcere estetică, nu e treabă de scriitor, ci de profitor sentimental, să sustragi banul din poşeta doamnei cu reverii fantasy feministe rezultate din întoarcerea pe dos a reveriilor macho din sf-ul de modă veche. Şi ce-i aşa de grav în asta, veţi zice, de când nu mai au voie să-şi cheltuiască banii şi timpul după voia inimii lor sensibile “Domniile lor Domnii şi Doamnele”? Nu asta-i grav, bineînţeles, nu inofensiva plăcere a lecturii gustată intim şi personal. Grav e că “oamenii a căror principală reacţie la stimulii lumii este într-un asemenea dezacord cu realitatea devin pradă uşoară în faţa celor care guvernează prin emoţii, nu prin raţiune”. “Asemenea oameni n-au idee ce anume ţine avioanele în aer, se simt timoraţi de complexitatea unei viziuni tehno-ştiinţifice asupra lumii. Literatura fantasy le spune că lumea e animată, că are suflet, că e plină de spirite, că pădurile trăiesc şi au viaţă. Ea sugerează un program de-a o scoate la capăt cu lumea graţie unor acte de personalitate – graţie voinţei şi iscusinţei, voiniciei şi destoiniciei, mai degrabă decât intelectului. Iar ce nu poţi face cu mâinile, poţi face cu spiritul: Fie ca Forţa să-ţi Stea Mereu Alături!”
    “Eu văd implicaţii alarmante aici” – continuă Gregory Benford – “în această sugestie că societatea occidentală este pe cale de a-şi pierde controlul asupra tehnosocietăţii pe care chiar ea a generat-o. […] Eu consider ascensiunea genului fantasy dăunătoare, în ciuda virtuţilor sale, pentru că se adresează unei populaţii din ce în ce mai numeroase care nu se simte implicată în societatea tehnologică”
    (“SF, Rhetoric and Realities”, în Foundation. The Review of Science Fiction, Number 47, Winter 1989/1990).

    Dacă în prezent “Occidentul se sinucide cu râvnă la scenă deschisă”, cum se spune mereu, cu siguranţă parazitarea şi fagocitarea sf-ului de către fantasy şi horror constituie un simptom al acestei pulsiuni suicidare.
    Gregory Benford nu e o voce izolată. Opiniile adevăraţilor cunoscători converg şi se complinesc, şi numai raţiuni de spaţiu tipografic (“rubrică fixă”) mă împiedică să-i citez în continuare pe un John Clute (cu opinii exprimate în 1986, în aceeaşi revistă, Foundation), pe un Edward James (cu densa-i sinteză asupra genului, Science Fiction in the Twentieth Century, 1994), sau pe atâţia alţii.
    Rămâne, desigur, intangibil şi suveran dreptul creatorului de ficţiuni de a scrie ce vrea şi cum vrea, fără a ţine seama de considerente de ordin abstract precum cele de mai sus. “Nu sunt în favoarea categorisirilor. Categoriile sunt restrictive. În măsura în care îl limitează pe scriitor, îl împiedică şi pe cititor să aibă o experienţă complexă.” Dar oare nu stau la pândă şi altfel de implicaţii, mai puţin roze, în astfel de pia desideria, truisme repetate inobiectabil de M. John Harrison şi citate extatic de Michael Haulică (în Ziarul de Duminică, nr.30/261, din 29 iulie 2005)? “A te cantona într-un singur gen nu este doar restrictiv, ci şi o tentativă de a te ascunde, e un soi de laşitate.” Oare? Oare nu tocmai pe dos, taman viţă-vercea? Oare nu cumva gura păcătosului adevăr grăieşte? Oare “laşitate” nu e tocmai eschivarea sau derobarea (în sens hipic) de la acel Hic Rhodos, hic salta! pe care orice gen literar îl ridică, la un moment dat, în faţa oricărui scriitor care l-a ales liber şi nesilit de nimeni? Ce ascunse motive mână acele cohorte de autori care preferă de fapt să scrie fantasy să declare, prin parazitarea siglei SF, că ar scrie pasămite science-fiction? Ori te poartă cum ţi-i vorba, ori vorbeşte cum ţi-i portul! Oare “laşitate” nu e tocmai să-ţi păstrezi în rezervă, pentru orice eventualitate, pentru orice secretă constatare a propriei neputinţe, o facilă soluţie de avarie, o soluţie a minimei rezistenţe? “Că la o adică, dacă de SF nu-s bun, mă descurc eu, o dau pe fantasy ori horror…” Dar va putea vreodată Spânul să nu se dea de gol când îl parazitează pe Făt-Frumos? În comparaţie cu acesta, în comparaţie cu plăcerea, superior estetică, pe care numai în science-fiction o putem găsi sub ipostază de “sense of wonder”, plăcerea compensatorie a “împlinirii în închipuire a dorinţelor” (“wish fulfilment”, “wishful dreaming”, “Wunschtraum”), din fantasy, sau plăcerea spaimei provocate şi-a revenirii din spaimă, din horror, se văd reduse la rangul, pre-estetic, de simple plăceri psihologice.
    Oricât de trendy, oricât de cool ar fi pentru moment – vremelnică şi perisabilă prin definiţie –, moda “pilafului de carne fără carne” nu va putea detrona definitiv adevăratul “pilaf cu carne” care, pe lângă excitarea pasageră a papilelor gustative, mai ţine şi de foame (nu, nu aia, ştiţi foarte bine care…). Sau, dacă tot am alunecat pe panta asta, a modei – oricât de excentric-fashionabilă ar fi haina, ea va trebui să mai poată fi şi purtată, eventual să ţină şi de cald. Oricât de zgomotos şi de agresiv “promovate” ar fi azi borcanele pe care scrie “SF” dar când le deschizi nu găseşti înăuntru decât fantasy sau horror, acestea nu vor putea scoate definitiv de pe piaţă adevăratul science-fiction. Ceea ce pot, deocamdată, este să-l paraziteze cu tupeu (şi cu o ascunsă nesiguranţă-de-sine identitară, divulgată cu această ocazie).
    Nici vâscul nu parazitează decât copacii cu sevă bogată. În cazul de faţă, chiar are ce parazita : fantasy şi horror parazitează pe seama prestigiului intelectual şi-a atracţiei specifice cu care, de la natură, este înzestrat sf-ul; or, acest prestigiu şi această atracţie sunt asigurate tocmai de ştiinţa din ştiinţificţiune, de instanţa raţiunii şi de simţul logicii. Anul Nou abia a trecut, mai avem de aşteptat. Dar vine mereu un An Nou, şi-atunci vedem piaţa gemând de maldăre de vâsc tăiat şi vândut pe nimic. La preţul lui real, de fapt.

    Text apărut în Helion. Revistă de Science Fiction, Timişoara, nr.1, februarie-martie 2006, pp.30-32.
    Reluat în Helion Online , nr. 9, februarie 2011.

    Cornel Robu

  2. […] „Laşitate, lene și ironie: cum și-a pierdut science fiction-ul viitorul” (partea I) – Jonathan McCalmont […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.