REVISTA NAUTILUS / Articole / Laşitate, lene, ironie: cum şi-a pierdut science fiction-ul viitorul (IV)

Laşitate, lene, ironie: cum şi-a pierdut science fiction-ul viitorul (IV)

Jonathan McCalmont • 15:44 - 01.03.2013 • 

Confruntându-se cu o terifiantă instabilitate şi cu umbra unui viitor hidos, cultura occidentală a răspuns prin ignorarea tuturor semnalelor de avertizare, încurajîndu-ne să continuăm să cumpărăm cît mai multe obiecte.

Nu-ţi fă griji cu privire la slujbă … consideră-te un căpitan de dirijabil victorian ! Nu te gândi prea mult la ceea ce face guvernul cu impozitele … citeşte noua serie de romane despre blogări ce luptă cu zombii ! Nu acorda atenţie inegalităţilor din lumea reală … gândeşte-te cît de oprimate şi maltratate sunt personajele unui desen animat despre ponei magici ! Niciodată nu a fost termenul de „catastrofă confortabilă”, mai potrivit decât în prezent.” – Jonathan McCalmont

 

2.2. Cultura umanistică

A doua demonstraţie a epuizării science fiction-ului în relaţia cu viitorul este de asemenea, încărcată din punct de vedere politic. Alegîndu-şi cu grijă cuvintele, Paul Kincaid laudă atât  „Casa Jaguarului, în umbră” („The Jaguar House, in Shadow”) de Aliette de Bodard cît şi  „The Smell of Orange Groves” de Lavie Tidhar şi observă că:

Nu este probabil, o simplă coincidenţă faptul că Lee şi Tidhar, împreună cu Aliette de Bodard, sunt parte a unei emergente generaţii de scriitori ai fantasticului (tind să scrie  mai mult fantasy decît science fiction), generaţie în mare parte care este sau a fost rezidentă în America sau care a crescut în Marea Britanie, dar al cărui fundal nu este direct anglo-american.

Atît Aliette de Bodard cît şi Lavie Tidhar sunt stele în creştere în lumea ficţiunii speculative. Deşi fiecare dintre ei este incontestabil talentat, ambii scriitori sunt beneficiari ai recentei convingeri că ficţiunea speculativă este prea albă, prea masculină, prea convenţională şi prea anglo-americană pentru binele propriu. Unul din cele mai multe surprinzătoare lucruri despre statutul în creştere al unor scriitori din grupuri marginalizate în mod tradiţional este că în timp ce aceşti scriitori posedă frecvent cunoştinţe din interior despre alte ţări şi culturi, lucrările lor cele mai cunoscute rareori se relaţionează cu realităţile din aceste locuri. Astfel, o femeie de origine franco-vietnameză care a crescut la Paris, a dobîndit faima scriind despre detectivi azteci şi despre China pre-comunistă iar un bărbat care a crescut într-un kibuţ israelian înainte de a trăi în Laos şi Africa de Sud, a atins notorietatea ca  scriitor de romane steampunk. Cu povestiri ancorate în experienţele lor neoccidentale, fie nescrise fie necelebrate, scriitori aparţinînd unor grupuri tradiţional marginalizate se regăsesc ei înşişi uşor înghesuiţi într-o abordare ironic-confortabilă şi umanistă a conceperii genului.

Motivul pentru care m-am referit la această repercusiune ca fiind „umanistă”, este că acest tip de poveste se bazează pe presupunerea că în timp ce experienţa umană poate diferi de la cultură la cultură, ea păstrează un invariabil miez emoţional care permite oamenilor din locuri şi momente diferite să se înţeleagă reciproc cu o condiţie, aceea de a avea un vocabular comun.

O încercare în curs de desfăşurare de a crea un limbaj comun artistic este cunoscută sub numele de mişcarea World Cinema. Cel mai bun mod de a descrie condiţiile angajamentului mişcării World Cinema de este de a folosi un exemplu. Avînd acţiunea în Iranul contemporan, filmul „Hunter” (2010) de Rafi Pitts împrumută masiv din iconografia thrillerelor americane paranoide din 1970 cum ar fi „Taxi Driver” (1976) şi „The Parallax View” (1974) pentru a spune povestea unui bărbat iranian care este distrus de un guvern incompetent şi brutal. Deşi ambalat cu tehnici şi tropi familiari, scopul filmului nu este de a produce o lucrare de gen, ci de a utiliza limbajul de gen pentru a comunica un adevar profund despre cultura iraniană contemporană.

Filmul presupune că în timp ce subtilităţile emoţionale ale vieţii contemporane iraniene nu pot fi imediat evidente pentru oameni din alte culturi, limbajul cinematografiei este universal şi suficient pentru a permite un anumit grad de comunicare trans-culturală. De examplu, deşi prea puţini occidentali  vor înţelege ce înseamnă să trăieşti sub dictatura un guvern totalitar, corupt şi incompetent care nu ezită să ucidă pentru a-şi acoperi propriile erori, spectatorii occidentali vor recunoaşte asemănările dintre „Hunter” şi „The Parallax View” şi vor deduce existenţa unui sol cultural comun.

Filme precum „The Hunter” utilizează tropii genului ca pe o piatră de la Rosetta, ceea ce permite oamenilor dintr-o cultură (de obicei din Vest), să experimenteze un ecou îndepărtat  a ceea ce poate fi perceput din existenţa într-o altă cultură (de obicei neoccidentală). În principiu, cu cît mai mulţi dintre aceşti tropi  occidentali sunt recuperaţi şi utilizaţi pentru a comunica adevăruri neoccidentale, cu atît aceşti tropi devin mai universali.

Problema cu această abordare de comunicare inter-culturală este că elementele „universale” ale unui vocabular artistic tind să fie determinate prin mijloace sociale şi, astfel, sunt supuse aceloraşi inegalităţi ca şi societăţile care le-au produs. Într-un mişcător eseu scris imediat după o confruntare extrem de traumatizantă a atitudinii domeniului faţă de grupurile marginalizate (un eveniment menţionat acum ca Racefail ’09), blogeriţa Deepa D subliniază o serie de probleme politice inerente în abordările umaniste ale dialogului intercultural. Prin păstrarea tropilor occidentali tradiţionali  şi invitarea utilizării lor de către neoccidentali, cultura occidentală nu doar presupune un nivel de egalitate în ceea ce priveşte accesul la publicare, presupune de asemenea, că toţi tropii vorbesc în mod egal pentru toţi oamenii, în ciuda faptul că unii oameni au moşteniri culturale foarte diferite: „Dragonii nu sunt universali. Dacă eu sunt defensiv, este pentru că am avut de învăţat cum să-l iubesc pe Tolkein în timp ce încercam să mă regăsesc în ţinuturile necartografiate ale Estului unde au  dispărut vrăjitorii verzi şi albaştri.

Cu alte cuvinte, în timp ce World Cinema poate aspira la universalitate umanistă, realitatea este că neoccidentalii sunt forţaţi să se apropie scena World Cinema precum sunt cerşetorii obligaţi să-şi abandoneze vocabularul cultural propriu în favoarea unei versiuni bastardizate de lingua franca de la Hollywood. Oarecum nesuprinzător, aceeaşi problemă este de asemenea, prezentă în cazul scrierii de ficţiune de gen.

Grupurile tradiţional marginalizate sunt obligate să găsească un echilibru între autenticitate şi accesibilitatea occidentală : dacă te bazezi prea mult pe proprii tropi nativi, occidentalii te vor ignora, dar dacă vei îmbrăţişa prea mult din vocabularul cultural occidental, nu-ţi vei pierde doar vocea, ci vei şi concura cu creatorii occidentali în condiţii nefavorabile. Aici găsim tensiunea dintre afectata ironie postmodernă a scenei şi dorinţa de a deveni atât mai cuprinzătoare cât şi mai respectuoasă faţă de culturile altor oameni. Ideea că ne-occidentalii ar putea avea acces privilegiat la credinţe şi culturi neoccidentale nu concordă cu ideea că o cultură literară luptă să recunoască faptul că toate artefactele culturale sunt născute într-o lume materială în care oamenii se luptă, suferă şi mor.

Într-un efort de a rezolva această tensiune, domeniul a început să celebreze lucrări de autori din grupurile tradiţional excluse, înţelegînd că, în timp ce aceşti scriitori au perspective unice pe care ar trebui toţi să le  ascultăm, poveştile lor n-ar trebui să se ocupe de fapt, cu realităţile a ceea ce înseamnă să fii exclus sau oprimat. În loc de a îmbrăţişa realitatea, experienţa şi înţelegerea ca mijloc de extindere, atât a relevanţei şi accesibilităţii science fiction-ului, autorii emergenţi au fost înghesuiţi într-o arenă umanistă unde voci noi afectează un ton ironic şi se drapează în aceleaşi vetuste şi ştirbe expresii idiomatice ale postmodernităţii epuizate.

Ce este volumul „Who Fears Death” de Nnedi Okorafor, dacă nu o parodie la textele lui Gene Wolfe, ornată cu  sos african ?  Ce este „Zoo City” de Lauren Beukes dacă nu un thriller generic hibridizat cu  fantasy cu anumite inserţii postmoderne şi un pic de culoare locală ? În science fiction-ul contemporan, cei lipsiţi în mod tradiţional de vreo reprezentativitate sunt încurajaţi să scrie atât timp cât poveştile lor nu ne amintesc de inegalităţile istorice care i-au marginalizat pe aceşti scriitori în primul rând.

Natura problematică a actului de echilibrare cu care se confruntă scriitorii SF non-anglo este recunoscut într-un interviu în  SF Signal luat de John Ottinger lui Lavie Tidhar:

Lumea SF a fost întotdeauna definită de modelul american de science fiction. Fie încearcă să scrie în acelaşi mod – stabilirea acţiunii în America, folosirea unor nume americane pentru personaje şi aşa mai departe  –sau, şi mai recent, încercînd de se a defini împotriva lumii anglo, prin scrierea de povestiri avînd acţiunea în mediile locale, cu personaje locale, povestiri care reacţionează împotriva modelului american, în timp ce sunt încă influenţate de acesta.

Natura apolitică şi detaşată a abordării umaniste a scrierii de ficţiune de gen devine şi mai evidentă o dată ce îţi dai seama că ideea de a folosi tropii genului pentru a comunica experienţa personală nu se limitează la dialogul intercultural. De exemplu, romanele „Blackout /All Clear” (2011) de Connie Willis, cîştigătoare ale Premiului Hugo, pot fi citite ca o încercare a unei autoare de şaizeci de ani de a comunica direct cu cititorii mai tineri, reamintindu-le atât necesitatea de a-şi aminti cât şi nevoia de a onora sacrificiile generaţiei bunicilor. În mod similar,  „Among Others” (2011)  de Jo Walton, foloseşte elemente fantastice pentru a comunica direct cu o adolescentă avînd traume şi boli psihice în timp ce Caitlin R. Kiernan cu „Red Tree” (2009) şi „The Drowning Girl” (2012) utilizează tehnici ale horror-ului şi fantasy-ului pentru a reprezenta o stare mentală care se luptă pentru a distinge între real, mitic, fictiv şi delirant.

3. Poziţia recuperării istorice

În timp ce multe dintre aceste cărţi sunt exemple excelente în privinţa stilurilor narative, nu pot decât să tânjesc după cărţi care să ne arunce în lume, mai degrabă decât să ne ajute să ne luăm zborul din ea. Ceea ce uneşte umanitatea nu este capcana culturii populare, ci realităţile unei lumi care are nevoie să fie atât confruntată cît şi înţeleasă dacă va trebui vreodată să se schimbe. Este acum aproape un clişeu să spunem că trăim într-o lume sciento-ficţională, dar este cu adevărat uimitor să ne gândim la cât de multă dreptate au avut de-a lungul anilor scriitorii de science fiction :

„În fiecare dimineaţă, stau la biroul meu şi activez un client Twitter, care-mi permite să comunic cu oameni din întreaga lume, în timp real. Atât o cutie de rezonanţă cît şi o sursă de informare, Twitter mi-a ricoşat ideile în minţile unor absolvenţi australieni şi în cele ale unor jurnalişti din India în timp ce alte persoane au repostat link-uri către posturile lor cele mai recente de pe  bloguri  pentru persoanele care trăiesc în zone de timp diferite.

Romanul „Eastern Standard Tribe” (2004) de Cory Doctorow a prezis mult din ceea ce înseamnă existenţa unei comunităţi în locuri complet diferite, şi totuşi aproape niciun roman contemporan de science fiction nu recunoaşte existenţa unei mass-media sociale ca să nu mai vorbim de angajamentul cu schimbările sociale şi psihologice marcate de un astfel de tip radical diferit de comunitate.

După ce au devenit înfricoşate de repercusiunile politice punând în pericol proprii soldaţii peste tot pe planeta Pământ, elitele politice americane au ajuns din ce în ce mai mult să se bazeze pe utilizarea de drone, avioane telecomandate, ca mijloc de impunere a hegemoniei politice americane  până şi în părţile îndepărtate ale globului. Din ce în ce mai sofisticate, atât la nivelul software-ului cât şi al hardware-lui, aceste drone încep să semene cu dronele descrise de Iain M. Banks în seria  „Cultura dar în timp ce predicţia lui Banks a unei grele mâini robotice într-o o catifelată mănuşă umană pare a avea sorţi de materializare, Banks însuşi pare mai interesat de reimaginarea seriei Cultura ca pe un fundal fantastic, decor similar cu cel al „Zonelor gîndirii” ale lui Vernor Vinge.

Am folosit exemplele lui Cory Doctorow şi Iain M.Banks pentru că ambii sunt scriitori ale căror cariere s-au desfăşurat pe un fond de detaşare ironică. Într-adevăr, între pasiunea lui Doctorow pentru Regatul magic al lui Disney  şi pasiunea în creştere pentru naraţiuni de tip „Epic Quest” al lui Iain M.Banks, atât Doctorow şi Banks demonstrează cum şi cei mai detaşaţi dintre scriitori, se pot conecta uneori direct la lumea din jurul lor.

Într-adevăr, ambiţia acestui eseu nu a fost niciodată de a face declaraţii monolitice cu privire la adevărata natură a science fiction-ului, ci mai degrabă să atragă atenţia asupra unei largi arii narative a detaşării, care a transformat mainstream-ul science fiction-ului într-un vid postmodern. Science fiction-ul nu s-a oprit niciodată complet din a comenta asupra lumii … problema esenţială este că lucrările ce comentează cu privire la lume nu atrag atenţia la fel de mult precum cele care o ignoră programatic. În mod similar, puţini scriitori au abandonat complet să scrie despre viitor sau despre ştiinţă, aceste idei pândesc acum pe la periferie, mai degrabă decât în prim-planul domeniului. Nu pledez pentru o completă regândire a science fiction-ului, mai degrabă aş dori să văd genul profitând de această oportunitate istorică şi redescoperind moştenirea sa a angajamentului şi predicţiei.

O parte din ceea ce face acest moment atât de special este faptul că am văzut apărând fisuri în faţada neoliberalismului. Francis Fukuyama a scris odată că sfârşitul istoriei a fost atins, dar turbulenţele economice, sociale şi politice ce înghit lumea demonstrează clar faptul că istoria este cât se poate de vie.

Provocarea cu care se confruntă science fiction-ul contemporan este de a lărgi aceste fisuri şi de a trage o ochiadă prin prin cadavrul fracturat al neoliberalismului într-un efort de a vedea ce ar putea într-o zi să-l traverseze. Aceste viitoruri, deşi speculative, trebuie să rămână întotdeauna ancorate în momentul de faţă pentru că adevărata provocare cu care se confruntă science fiction-ul nu este doar de a crea un viitor posibil, ci de a crea tipul de posibil viitor care este în prezent considerat ca fiind de neconceput. Cum a afirmat Mark Fisher:

Lunga şi  întunecata noapte a sfârşitului istoriei trebuie să fie înţeleasă ca o oportunitate enormă. Foarte apăsătoarea omniprezenţă a realismului capitalist înseamnă că nişte  sclipiri ale unor posibilităţi alternative politice şi economice pot avea un efect disproporţionat de mare. Cel mai insignifiant eveniment  poate rupe o gaură în perdeaua cenuşie a reacţiei care a marcat orizontul de posibilitate în cadrul realismului capitalist. Dintr-o situaţie în care nimic nu se poate întâmpla, dintr-o dată totul este din nou posibil.

Sursa mea cea mai mare de optimism privind viitorul science fiction-ului constă în faptul că acesta a utilizat tocmai acest tip de situaţie înainte. În anii 1950, autorul de  SF John Wyndham a scris o serie de romane care încearcă să creeze un sens sfârşitului Imperiului Britanic. Numite „catastrofe confortabile” de Brian Aldiss, aceste romane au descris o imagine de neuitat a clasei mijlocii luptând să se agaţe de vechiul stil de viaţă în timp ce lumea se destramă în jurul ei.

În „Ziua Trifidelor” (1951), John Wyndham descrie clasa de mijloc ca fiind încătuşată de bolnavi şi orbi într-un greşit efort de a crea o societate mai egală. Confruntate cu acest coşmar al egalitarismului post-imperial personajele sale se retrag pe insula Wight unde încep să elaboreze planuri de a re-impune valorile lor mic-burgheze. O teroare similară a schimbărilor sociale neverificate străbate şi romanul „The Midwich Cuckoos” (1957), tot al lui Wyndham, în care un grup de săteni îşi dau seama că străluciţii lor copiii supradotaţi sunt, de fapt, un grup de monştri extratereştri care trebuie să fie distruşi ca nu cumva specificitatea lor să distrugă întreaga specie umană…

Privind înapoi la creaţiile lui Wyndham este uşor să râzi de uimitor de îngustele sale preocupări. La mai puţin de un deceniu după publicarea „Cucilor din Midwich”, Stan Lee şi Jack Kirby au preluat ideea unei generaţii radicale de copii şi au transformat-o într-o franciza care a vândut milioane de reviste şi albume de benzi desenate şi a inspirat crearea unei serii de filme de mare succes. Râdem de conservatorismul social al lui Wyndham şi celebrăm „originalitatea” tip X-Men în parte din cauza faptului că Wyndham a fost condiţionat de statutul său descriitor de science fiction. Prin utilizarea tehnicilor genului SF pentru a izola tendinţele sociale şi forţîndu-le să se manifeste, putînd fi discutate şi analizate într-un context fictiv, Wyndham a ajutat un întreg proces generaţional să ajungă la un acord cu o perioadă de intense tulburări sociale, o perioadă foarte asemănătoare cu a noastră.

Trăim printr-o perioadă de instabilitate. Guvernele şi companiile sunt la un pas de colaps, cîteva persoane fizice dobândesc averi atât de vaste încât depăşesc orice imaginaţie, iar confortabila noastră realitate occidentală începe să se destrame. Pentru prima dată în ultimele decenii, următoarea generaţie de occidentali vor fi mai puţin înstăriţi decât părinţii lor, iar locurile de muncă şi locuinţele se rarefiază pe an ce trece. Lipsiţi de idei şi în mod clar îngroziţi de responsabilitatea de a salva un sistem aflat în descompunere, liderii occidentali distrug un secol de reformă politică şi aruncă statul către originile sale feudale: se păstrează doar armata pentru a lupta împotriva străinilor şi o forţă de poliţie pentru a lupta împotriva tuturor.

Confruntându-se cu o terifiantă instabilitate şi cu umbra unui viitor hidos, cultura occidentală a răspuns prin ignorarea tuturor semnalelor de avertizare, încurajîndu-ne să continuăm să cumpărăm cît mai multe lucruri. Nu vă faceţi griji cu privire la serviciu … consideră-te un căpitan de dirijabil victorian ! Nu te gândi prea mult la ceea ce face guvernul cu impozitele … citeşte noua serie de romane despre blogări ce luptă cu zombii ! Nu acordaţi atenţie inegalităţilor din lumea reală … gândiţi-vă cît de oprimate şi maltratate sunt personajele unui desen animat despre ponei magici ! Niciodată nu a fost termenul de „catastrofă confortabilă”, mai potrivit decât în prezent.

La fel cum Joe Haldeman a utilizat o dată tropi SF în „The Forever War” (1976) pentru a procesa experienţa reîntoarcerii din Vietnam, găsind o Americă complet schimbată iar Joanna Russ în „The Female Man” (1975) a analizat natura în schimbare a identităţii feminine, science fiction-ul contemporan trebuie să găsească o modalitate de a se confrunta, de a procesa şi de a da sens lumii aşa cum este ea astăzi. Trăim într-o lume SF şi asta înseamnă că science fiction-ul este într-o poziţie unică de a ne ajuta pentru a crea sensuri într-o lume periculos de instabilă. Redescoperind legăturile sale cu realitatea şi utilizând vechile figurilor de stil pentru a explora noi probleme, science fiction-ul poate oferi umanităţii primul draft de proiect al istoriei viitorului.

Din fericire, unele texte science fiction sunt încă interesate de prelucrarea prezentului ca mijloc de elucidare a viitorului. Romanul „New Model Army”  (2010) de Adam Roberts este o explorare strălucită a ceea ce înseamnă să te pierzi într-o mulţime on-line. Având acţiunea într-o Europă a viitorului apropiat, romanul vorbeşte despre un grup de oameni care au înfiinţat o companie de mercenari folosind în timp real tehnologii de social media, cum ar fi mesageria instant şi wiki. Deoarece această nouă formă de comunitate se dovedeşte mult mai eficientă decât ierarhiile tradiţional-militare, membrii comunităţii sunt atraşi mental până în punctul în care identităţile lor se pierd într-un fel de minte de stup instituţională. Scenele finale ale romanului în care „giganţii” on-line devin conştienţi de sine şi evenimentele din Europa pot fi văzute ca o prefigurare a Mişcării Occupy şi ale Primăverii arabe, noi forme de instituţii politice ciocnindu-se violent cu elemente ale tradiţionalului stat-naţiune.

În mod similar interesantă este proza scurtă a lui Tim Maughan. Tim Maughan este un caz deosebit de interesant pentru ca în timp ce povestirile sale au primit nominalizari pentru premiile ale genului, creşterea sa în importanţă se datorează mai mult utilizării reţelelor sociale şi  networkingului decât abordării mai tradiţionale de a-şi croi drum printre diversele instituţii şi edituri ale domeniului. Tim Maughan şi-a auto-publicat  culegerea de povestiri „Paintwork” (2011) şi benzi desenate tip cyberpunk, cum ar fi „Gibson’s Spook Country” (2007) şi „Doctorow’s Little Brother (2008) şi utilizează aceşti tropi pentru a se confrunta cu probleme de autenticitate şi de moralitate personală într-o epocă de dezmembrare a capitalismului social.

În viziunea lui Maughan despre viitor, comunităţile online nu sunt nimic mai mult decât cele mai recente dintr-o linie lungă de instituţii menite să ne jefuiască de banii noştri, de timpul nostru, de libertatea noastră, şi de individualitatea noastră. Cea mai recentă povestire a lui Tim Maughan, „Limited Edition”  împinge acest angajament cu lumea chiar mai departe prin confruntarea directă cu moştenirea revoltelor din 2011 din Londra, în care magazinele au fost sparte şi jefuite într-un acces de ceea ce poate fi descris doar ca furie consumistă. Situată într-un Bristol al viitorului apropiat, „Limited Edition” sugerează modul în care mass-media socială şi gamificarea s-ar putea transforma în tulburări civile în mai puţin  timp decât o cascadorie de PR concepută pentru a vinde formatori. Oricine care a sărit pe furgonul Twitter doar pentru a vedea cât de multe persoane beneficiază atât profesional cât şi financiar de furia altor persoane vor recunoaşte emoţiile distilate în povestirea lui Maughan.

Acestea sunt tipurile de povestiri pe care science fiction-ul ar trebui să le producă. Acestea sunt tipurile de preocupări cărora science fiction-ul ar trebui să le facă faţă. Science fiction-ul n-ar trebuie să fie epuizat şi ironic … poate fi puternic, poate fi relevant şi poate fi vital. Tot ceea ce trebuie să facă este să-şi reamintească cum să scrie despre lume şi să-şi amintească faptul că lumea este un loc complex, care poate fi descris din mai multe direcţii diferite.

Cu toate acestea, în timp ce eu recomand călduros atât scrierile lui Adam Roberts cît şi ale Tim Maughan, eu sunt foarte conştient de faptul că acestea sunt povestiri spuse de acelaşi tip de alb din clasa de mijloc cărora întotdeauna i s-a permis să istorisească în science fiction. Incapacitatea mea de a recomanda povestiri în mod similar angajate ale unor autori nemasculini, ne-occidentali şi neaparţinând clasei mijlocii se poate reflecta slab asupra câmpului, dar cu siguranţă se reflectă prost asupra mea în calitate de cititor şi de critic.

Este tradiţional pentru masculii albi care scriu despre aceste probleme de a transforma aceste discuţii în extinse ode privind extraordinara lor capacitate de a vedea mai departe şi mai amplu decât alţi oameni. Sincer, eu nu aparţin acelei tipologii şi singura modalitate de a trece peste acest tip de probleme este de a nu da  atenţie unor oameni ca mine. Diversitatea nu este doar o problemă pentru editori, antologatori şi membri ai juriilor, este o problemă pentru toată lumea interesată de aceste tipuri de dezbateri. Deci … dacă sunteţi la fel de sătui cum sunt eu de gama de înguste şi naiv-politice puncte de vedere celebrate de domeniul SF, votaţi cu picioarele şi cautaţi alţi critici şi recenzenţi, care vă vor direcţiona atenţia spre alte feluri de autori, nealbi şi/sau neoccidentali care se pot baza pe experienţele lor personale şi încearcă să vadă dincolo de fisurile unui sistem cultural construit de micii-burghezi albi. Sistemul ne poate condiţiona dar lumea e în altă parte !

 

Va urma.

© Jonathan McCalmont (all rights reserved)

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi postarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulţumim.

Titlu original : „ Cowardice, Laziness and Irony: How Science Fiction Lost the Future” :

http://ruthlessculture.com/2012/10/03/cowardice-laziness-and-irony-how-science-fiction-lost-the-future/

Laşitate, lene şi ironie: cum si-a pierdut science fiction-ul viitorul (partea I) :

http://revistanautilus.ro/articole/lasitate-lene-si-ironie-cum-si-a-pierdut-science-fiction-ul-viitorul/

Laşitate, lene şi ironie: cum si-a pierdut science fiction-ul viitorul (partea a II-a) :

http://revistanautilus.ro/articole/lasitate-lene-si-ironie-cum-si-a-pierdut-science-fiction-ul-viitorul-2/

Laşitate, lene şi ironie: cum si-a pierdut science fiction-ul viitorul (partea a III-a) :

http://revistanautilus.ro/articole/lasitate-lene-si-ironie-cum-si-a-pierdut-science-fiction-ul-viitorul-iii/

Jonathan McCalmont este un critic literar şi de film independent din Marea Britanie. Colaborează cu mai multe reviste şi site-uri cu articole, eseuri, recenzii despre cărţi, filme, albume de benzi desenate, jocuri video.

Site-ul său, „Ruthless Culture” este unul dintre cele mai bune din Europa în domeniul criticii cinematografice: citiţi de exemplu, cronica filmului „Eu cînd vreau să fluier, fluier” în regia lui Florin Șerban : http://ruthlessculture.com/2012/08/23/review-if-i-want-to-whistle-i-whistle-2010/

1408 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.