REVISTA NAUTILUS / Articole / John Crowley – Viitorul următor

John Crowley – Viitorul următor

john crowley • 20:45 - 01.10.2012 • 

Dar, pentru a reveni, dacă pot folosi expresia, la viitor” …  –  J. B. S. Haldane, 1924

1. În timpul unei veri la sfîrşitul anilor 60 am descoperit o metodă ușoară şi sigură de a prezice viitorul. Nu propriul meu viitor, următoarea carte de joc sau parametrii financiari ai pieţei mondiale de luna viitoare sau de anul viitor, ci viitorul îndepărtat al lumii. A fost destul de simplu. Tot ce a fost nevoie a constat în utilizarea ipotezelor celor mai vehiculate despre  viitor şi inversarea lor. Nu modificarea, negarea sau chestionarea ipotezelor ci inversarea. Este evident că aceasta a fost metoda potrivită, pentru că prea multe dintre prezumţiile făcute în trecut cu privire la viitor – adică propriul meu prezent – s-au dovedit a fi nu numai greşite, ci exact opusul, cu atît mai mult cu cît ipotezele au fost proiectate mai departe.
Ai putea, desigur, să răsfoieşti prezicerile vechi şi ici-colo să găseşti ceea ce ar părea un instrument sau o tehnică, vreo modalitate sau o noţiune, o idee generală a modului în care lucrurile s-ar îmbunătăţi treptat sau s-ar înrăutăţi brusc, părînd într-un mod straniu să prefigureze actuala realitate, dar asta ar fi o joacă luînd un aspect al prezentului şi încercînd să-l potrivești cu ceea ce trecutul a gîndit odată.

Submarinul căpitanului Nemo este propulsat de o inepuizabilă sursă de energie carevasăzică Jules Verne a prezis energia nucleară !

Ceea ce n-a fost aproape niciodată corect prezis a fost ceea ce lumea actuală este : cum e să fii imersat şi să experimentezi lumea actuală.

Există un moment de-a dreptul minunat în influentul manifest utopist al lui Edward Bellamy, „Looking Backward ” (1888), în care un personaj care a adormit în anii 1880 şi s-a trezit în anul 2000, fuge repede din casă pentru a vedea lumea de afară  după ce din fericire a găsit printre pălăriile din cuier una care i se potriveşte. În viitor, noi gentlemenii cel puţin, nu ieşim afară avînd „capul descoperit” , „fără pălărie” pe stradă, de frică să nu fim luaţi drept nebuni sau distraţi.
Aşa încît a fost clar pentru mine că dacă pur şi simplu inversezi ceea ce trecutul şi-a imaginat, obţii ceva apropiat de prezentul existent. Acelaşi principiu ar funcţiona prin urmare şi în cazul viitorului şi l-am aplicat în prefigurarea lumii care ar exista să zicem peste 500 ani. (N-aveam nimic de făcut toată vara acea, îmi pierdusem slujba şi mă aciuisem într-o clădire neocupată ca un fel de paznic Acela a fost timpul şi momentul să mă gîndesc la lucruri la care niciodată înainte nu mă gîndisem.).
Ce predicţii aş fi putut inversa ? O ipoteză generalizată în acea perioadă era că suprapopularea va conduce în curînd la un mizerabil viitor al penuriei tuturor resurselor şi al conflictele disperate peste tot în lume, inclusiv în bogata Lume Întîi, toată planeta debordînd de oamenii precum lemingii. Aşa că inversaţi această ipoteză : probabil că datorită rezultatului neintenţionat al încercărilor de a limita creșterea, numerele vor înceta să mai crească începînd chiar să scadă, fiind posibil ca în viitorul îndepărtat populaţiile să nu fie mari ci mici, poate disperat de mici. Poluare, smog, incendii, ploaia acidă distrugînd mediul şi făcîndu-l nelocuibil ? Nu, dispariția industriei utilizînd coşuri fumegînde, chiar toate sectoarele industriei, acestea vor înceta să crească în timp otrăvitoare precum tumorile  şi vor dispărea pentru totdeauna.

Certitudinea că în cele din urmă, accidental sau intenţionat armele termonucleare vor distruge pînă şi posibilitatea civilizaţiei ? Nu, războiul atomic va fi cumva prevenit. Dar dacă devastarea nucleară va fi evitată, pare sigur că popoarele și națiunile vor fi unite din ce în ce mai strîns prin tehnologii interconectate, ștergîndu-se diferențele culturale și reducîndu-ne la statutul de rotițe robotice într-o unică lume-mașină în continuă creștere sau invers, tehnologia ar crește foarte mult bogăția publică și toți terrienii vor fi norocoși să trăiască într-o îngrijită și plăcută Lume Unită, deschizîndu-se  spre stele.

Nu, nici una dintre aceste creode: un viitor fără vreo tehnologie, fără călătorii în spațiu, chiar și tehnologia noastră actuală fiind uitată sau voluntar stopată, devenind un vis minunat al trecutului, așa cum visăm despre cavaleri în armură. Bun, așadar neoprimitivi brutali bîntuind rămășițele unei auto-distruse lumi tehnologice ? Nu, nu, asta e ceea ce ghicește oricine, iar viitorul va fi prin urmare diferit . Mini-civilizații conștiente de sine, m-am gândit, extrem de cultivate dar fără a cunoaște cititul sau scrisul, necunoscute unora altora, cu preocupări inimaginabile pentru noi, pășind cu smerenie pe un Pământ  rănit, dar încă viu.
Această viziune a fost captivantă pentru mine, pentru că era pe atît de convingătoare pe cît de neprevăzută: rădăcinile sale fiind în prezentul actual dar în același timp profunde dar oculte, încît acestea vor fi percepute cu adevărat de-abia peste secole. Mai presus de toate, mi s-a părut a fi un viitor care nu are de administrat nicio lecție prezentului și care nu particularizează în vreun fel, nu trimite vreun avertisment sau vreo speranță, nu creează vreun un sens special istoriei sau trecerii timpului. Originile sale necunoscute eliberează prezentul de sarcina de a avea nevoie să facă acum ceea ce trebuie pentru a nu fi pedepsit de timpul ce va veni. Nu mai exista nevoie de a face ceva, trebuia doar să ne străduim. Viitorul ar fi fost straniu, dar bun.
Deși n-am conceput un viitor ficțional în acest mod, această plăcută obsesie a generat în cele din urmă o carte, un roman, o ficțiune scientifică în care toate detaliile imposibile de aflat ale eonilor ce vor veni au primit o formă, deși, desigur, nu forma pe care o vor avea sau ar trebui s-o aibă. Și cînd citesc acum, patruzeci de ani de la momentul de cînd am început să scriu despre acel viitor, ceea ce este imediat evident în privința viitorului meu este că n-ar fi putut fi fost gîndit în vreun alt moment, cu excepția timpului în care l-am gîndit și a dispărut odată cu acel timp trecut. Indiferent de conținutul său, indiferent de modul în care a fost imaginat, orice viitor nu constă într-o direcție liniară a fluxului temporal, ci într-o direcție aflată la un unghi anume de flux, un unghi drept, probabil. Când ne mutăm pe fluxul temporal, viitorul rămîne ancorat în locul în care a fost produs, învîrtindu-se la infinit perpendicular pe acea axă. Procesul angajat de mine acum patruzeci de ani este încă viabil, sau poate la fel de viabil așa cum a fost atunci, dar trebuie să fie refăcut permanent. Viitorul, ca întotdeauna, este acum.

2.Soția mea mi-a spus recent, Trecutul este noul viitor. Se dedă unor asemenea remarci pline de forță profetică  necesitînd însă din partea mea o profundă procesare mentală pentru a mi le face utile. Sensul pe care l-am extras din această remarcă este că în loc de a deveni mai clar pe măsură ce-l sondăm, viitorul a devenit mai insubstanțial, mai puțin solid, foarte greu de configurat, iar trecutul a continuat să se extindă, mai degrabă decît să se micșoreze pe măsura îndepărtării noastre de el: lucrurile pe care le-am făcut în trecut au sporit în complexitate și interes, mai degrabă decît de a pierde din acestea iar trecutul pare bogat, lecțiile sale nu mai sînt simple sau unice, trecutul e un măreț peisaj de  inepuizabile posibilități umane.
Ca ghid pentru acțiunile prezentului și pentru planificarea pe termen lung, viitorul este oricum un concept relativ nou. Forma lucrurilor ce vor veni, nu a fost o preocupare constantă a majorității oamenilor din cea mai mare parte a trecutului. Romanii și-ar fi putut imagina războaie viitoare și întemeierea a noi orașe și dinastii, dar acestea ar fi semănat în cele mai multe feluri cu cele vechi. Creștinii profețeau sfîrșitul absolut al timpului si istoriei situat (în funcție de crezul specific și felurite „semne” percepute), la diferite distanțe de prezent, ideea centrală fiind că între acum și atunci totul va să fie la fel, doar mai rău. Părinții Fondatori au anunțat o Nouă Ordine a Evurilor, dar aceasta era o nouă ordine explicit modelată după tiparul republicilor clasice care au existat în Roma și Atena. Ideea unui viitor care nu va semăna deloc cu trecutul a sosit cu adevărat numai atunci cînd avansul schimbărilor tehnologice a modificat condițiile de viață și de muncă  într-o singură generație. Pentru acea generație a devenit evident că, la fel cum trecutul diferă radical de prezent, așa va fi și viitorul.
În acel punct (nu este de fapt chiar un punct localizabil, și nicidecum unul universal, dar poate fi considerat ca fiind plasat undeva în prima jumătate a secolului al XlX-lea, mai devreme în unele locuri, în altele mai tîrziu), o schimbare poate, de asemenea fi distinsă în eforturile depuse de planificatori și de viitorologii avant la lettre de a determina forma viitoare a lumii ce va veni  —  a determina”, atît în sensul de a afla ceea va fi  cît și în sensul de a controla ce va fi.

Utopiile timpurii de la Platon la Thomas More (inventatorul termenului) și pînă la Charles Fourier s-au referit toate la organizarea socială adecvată, la niște legi bune, la posibile societăți ce se potrivesc mai bine naturii umane decît statele sau societățile în care utopiștii trăiau. După acest punct al schimbării utopiile sînt aproape majoritar plasate nu pe insule îndepărtate sau pe vîrfuri de munte, ci în viitor și toate trebuie să țină seama de impactul forței accelerării asupra tuturor lucrurilor și aspectelor, de la crearea bogăției, la explozia populației și pînă la pacea mondială.
Și de asemenea, trebuie să țină seama de toate avertismentele sumbre ale declinului, dezastrului, eșecului, care sînt mîna stîngă a impulsului de predicție.
Și ambele aceste impulsuri, speranța și teama, trebuie să ajungă la un echilibru și trebuie să dea putere unor ficțiuni caracteristice ale schimbărilor de masă și ale unor viitoruri care înlocuiesc în întregime trecutul: cărți precum  aceea spre care imaginația mea m-a condus în mod inevitabil.
Science fiction-ul împărtășește metode și modalități cu alte genuri — aventurile destinate copiilor și tineretului, povestirile „gothice”, fabulele, alegoriile satirice, romanțurile filosofice — dar de la început SF-ul și-a  câștigat puterea extraliterară prin predicția actualelor minuni care trebuiau să apară mai devreme sau mai tîrziu. Nici un alt tip de ficțiune nici măcar povestirile ce narau explorarea Africii negre sau expedițiile la poli n-au avut această capacitate.

Cu toate acestea cu cît viitorul a fost mai des imaginat, iar predicțiile au fost mai detaliate cu atît acestea s-au dovedit mai inegale față de peregrinările ciudate ale timpului real. Așa cum a remarcat binecunoscutul scriitor SF și poet Tom Disch în cartea lui din 1999, „The Dreams Our Stuff Is Made of : How Science Fiction Conquered the World”, tropii creați în science-fiction din 1900 încoace, invaziile extraterestre, telepatia, călătoria în timp, ajutoarele robot cu aparență umană, călătoriile spre alte planete, mutanții, automobilele zburătoare, nemurirea — sînt acum concepte universale în cultura mondială, fără să se apropie de realitate, sau chiar să apară în realitate.

Între timp, SF-ul a continuat să rateze lucrurile care se vor întîmpla de fapt. Cel mai bun roman al lui Disch, „334”, publicat în 1974, o predicție a lumii anului 2025, a ratat în întregime era digitală —nu numai calculatoarele despre care toată lumea știa că vor conduce lumea, ci accesibilitatea universală a calculatoarelor noastre, obsedantele noastre libertăți și servituți. Dar să nu uităm că aproape fiecare scriitor SF a ratat viitorul real. Pe cînd William Gibson își plasa romanele sale cyberpunk într-un viitor digital, acesta deja trecuse.
Astăzi science fiction-ul relevant — adică textele care utilizează genul pentru cele mai interesante și atente relevări — rareori se prezintă pe sine ca purtător al unor știri din viitor, sau încearcă să dobîndească putere prin actul de predicție. (Există scriitori prezenți în acel tărîm pe care numai scriitorii sefiști îl numesc „mainstream”, care  pun prea uzatele viitoruri la treabă  — Margaret Atwood, Cormac McCarthy, Jim Crace —desigur negînd apoi că au comis science fiction.)

Noile opere etichetate ca fiind SF au loc mult mai probabil într-un prezent alternativ, o lume în întregime diferită de a noastră, neprovenind din trecutul nostru, posibilitate care este uneori descrisă ca fiind întemeiată pe mecanica cuantică și cosmologie, sau, uneori, pur și simplu postulată (China Mieville în „The City and The City” postulează două orașe diferite, în esență două secvențe diferite de prezent, care într-un fel ocupă același spațiu, legate prin oculte căi de acces).

Sau SF-ul este transferat într-un trecut refăcut, unde tehnologii de mult depășite sunt prezentate ca fiind capabile de evoluții ciudate care nu s-au întîmplat: „steampunk” este numele acestei variante, folosită de exemplu în „The Difference Engine” a  lui William Gibson și Bruce Sterling (un gigantic computer cu aburi conduce epoca victoriană). Sau SF-ul  devine  inseparabil de fantasy, mișunînd de vampiri și zeități și vrăjitorii renunțînd total la vreo pretenție de rațiune științifică. Și chiar dacă se invocă posibile viitoruri acestea sînt susceptibile de a fi îmbibate de o necesară ironie chiar parodie: scriitorii SF sunt conștienți de istoria viitoare, și riscă să cadă într-un total ridicol în cazul în care nu sînt.
Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul”, a spus George Orwell într-un roman bine-cunoscut. El n-a a pretins că acela care controlează trecutul controlează prezentul, dar dacă ne place să credem că niște eforturi susținute în prezent vor crea vreo diferență pentru viitorul pe care noi, în mod colectiv trebuie să-l suferim, atunci de ce să nu ne străduim să ne imaginăm un trecut care ar modifica prezentul în care trăim ? De ce ar trebui ca numai viitorul să fie privilegiat ca tărîm al speculației ?

De aici tipul de narațiune modernă numită „istorie alternativă” sau „contrafactuală” o modalitate pe care Philip Roth (care nu citește ficțiune) pare să creadă că el a inventat-o în „The Plot Against America”, 2004 (Complotul împotriva Americii, trad. Fraga Cusin, editura Polirom, 2006).

E de fapt ceva comun, ca să nu spunem omniprezent: ideea că prin doar un  mic derapaj de evenimente într-o direcție sau alta prezentul n-ar mai fi așa cum îl vedem;  efectul fluturelui al teoriei haosului, legea nedoritelor consecințe, fac prezentul să pară puțin probabil, chiar minunat ca orice viitor. Charles Darwin însuși nu s-a putut împiedica să vadă evoluția ca un fel de progres într-o singură direcție, oricît ar fi încercat să se înfrîneze sau să ne avertizeze pe noi, dar cu cît studiem mai mult trecutul Pământului cu atît mai clar este că prezentul nostru a rezultat dintr-o ramificare continuă a unor posibilități infinite, un proces descriptibil nici ca șansă nici ca necesitate, care are loc veșnic, un proces în care sîntem înlănțuiți, un proces ce se confruntă cu ambele sensuri. Ar fi putut fi altfel, și într-un fel încă se pare că s-ar mai putea. Trecutul este nou viitor.

3. Având în vedere toate acestea, este puțin probabil ca prea mulți scriitori să fie acum tentați să utilizeze serios euristica pe care am creat-o crezînd (probabil în mod eronat) că este ceva original. Dar să presupunem că noi — mă rog,  EU — am fi tentați să cedăm tentației de a o aplica, încercînd să vedem ceea ce ar putea fi descris în întunericul din fața noastră și în abisul timpului. Science fiction-ul poate că a cedat viitorul, dar încă sînt ficționari ce lucrează de zor imaginîndu-și ce e sigur că va veni, oferindu-ne proiecții proaspete care la rîndul lor pot fi inversate.
Este ceea ce tehnofilul și inventatorul Ray Kurzweil numește Singularitate, sosind rapid, prin care mințile omenirii devin puternic întrețesute ca o imensă și mondială rețea biologică integrată cu software-ul și hardware-ul  sistemelor digitale, și care ulterior, evoluează ca un tot spre cine știe ce înălțimi sau lățimi. Este posibil să dăm un exemplu, cel al persoanei conectate capabile să deplaseze prin gîndire un cursor pe un ecran de computer, e adevărat doar un pic, dar acest proces se va îmbunătăți radical și într-un ritm accelerat.
Dar nu, asta nu se întîmplă. Va fi mintea integrată cu mașina? Da, va fi, și deja este, la fel cum un ciocan este integrat cu o mînă și este capabil să facă lucruri pe care n-ar fi în stare să le facă singur, dar așa cum un ciocan nu este o mînă, nici o mașină nu este o minte. Vom exista toți împreună într-o matrice zumzăitoare a unei culturi comune și a unui limbaj comun, comunicînd atît de bine și în mod atît de constant încît vom forma o Minte Stup a unei conștiințe permeabile nediferențiate ?

Nu, sau mai degrabă da, la fel cum în moduri limitate sîntem și acum: nu există un asemenea lucru, cum ar fi conștiința umană individuală existînd fără cultură, fără mințile și activitățile simbolice ale unora în viață sau deja morți, și nu a fost niciodată și nici nu va putea fi  vreodată dar chiar și așa, sîntem încă, și vom fi în continuare, individualități avînd conștiință.

[nggallery id=73]

Creșterea capacității digitale nu va schimba, în sine, natura noastră, nu mai mult (deși, probabil, nu mai puțin) decît au făcut-o agricultura, motorul cu aburi, telegraful, sau tiparul ; încă recunoaștem vechiul nostru sine la fel precum ne recunoaștem în Romani și în cele Șase Națiuni. Ideea că „media socială” va șterge sensul și perceperea istoriei și ne va scufunda pe toți într-o spumă de hiperactualitate este iluzorie. Chiar și în ziua de azi oricine avînd un interes de o secundă despre istoria vreunui fleac poate învăța mult mai mult decît și-ar dori doar printr-un click sau două, iar oamenii de știință se confruntă cu munți de date a căror escaladare poate dura ani, și nu pot să cred că vor exista mai puține informații atunci cînd mouse-ul va fi privit cu nostalgia unui trecut simplu și idilic la fel cum privim stilourile acum.
Cea mai nerezonabilă inversare a profeției pe care un nou viitor trebuie să o afirme este de exemplu, o inversare a schimbărilor climatice, sau cel puțin o reducere dramatică a acestora, lăsînd mutatis mutandis omenirea acolo unde a fost. Presupun că la fel precum multe dintre persoanele noastre publice aș putea afirma că schimbările climatice nu sînt reale, dar asta ar fi o înșelătorie. Nu am nici o idee cum vom supraviețui încălzirii globale, dar o vom face. (O ciudățenie a proiectelor viitorologice este că multe dintre ele privesc în trecut : o parte considerabilă a acestora precum și a eforturilor autorilor sînt alocate cartografierii modului în care noua stare imaginară a lucrurilor apare  din cea în care cititorul este imersat. Dar nu mi-am propus să scriu o carte pe acest subiect.)
Un alt viitor convingător — vreau să spun pentru cei care nu au adoptat metoda mea — postulează o răspîndire generală a libertăților, a piețelor deschise și a democrațiilor moderate, ceea ce Francis Fukuyama a numit (de atunci încoace și-a modificat viziunea) Sfîrșitul Istoriei. Evenimentele recente au pus sub semnul întrebării acest plăcut viitor, sugerînd cu tărie o continuare a crimelor, imbecilităților și nenorocirilor omenirii descrise de Edward Gibbon ca palmares al istoriei. Autoritarism, penurie și conformism demagogic-populist. Numai cei puternici supraviețuiesc. Comunități înzidite și paranoice, piețe închise dominate de jefuitori, politica devenită apanajul huliganilor și borfașilor. Toate acestea pot deveni dominante în viitorul apropiat, deși chiar și asta poate fi pusă la îndoială iar reversul regresului se va ivi cu siguranță (ca o fotografie dintr-un negativ) în cazul în care vom proiecta aceste elemente suficient de departe.
Singurul scenariu de neconceput ca fiind probabil de către orice facțiune a viitorologilor  —  inversul tuturor scenariilor fricii — este posibilitatea și apoi realizarea finală a unui guvern generos și binevoitor al unei Lumi Unite, rezolvarea problemelor omenirii și a disputelor acesteia prin consimțămîntul celor guvernați. Sfîrșitul capitalismului și al plutocraților săi și al politicienilor corupți și incompetenți. Un scenariu utopic-antic printre viitorurile posibile, imposibil de imaginat datorită oricăror motive: politice, economice, sociologice, sau pur și simplu din cauza fundamentului naturii umane .
Așa să fie. Viitorul va consta dintr-un nou tip de anarho-totalitarism universal, sistem care este în general, destul de eficient în promovarea fericirii umane și a diversității, precum și în asigurarea justiției sociale și a bunăstării. De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi : formularea lui Karl Marx a fost întotdeauna foarte bine aplicabilă familiilor individuale — e modul în care funcționează cele mai bine administrate familii — iar în viitor acest concept va defini Familia Omului. Distincția lui Immanuel Kant dintre public și privat, care este exact opusul uzului comun de astăzi, va fi atunci universală: domeniul privat reprezintă particularitățile etnice, religioase, politice, de clan, sau loialitatea față de vreo companie; domeniul public este angajamentul față de lume și a fiecăruia pentru celălalt cu ajutorul instrumentelor unui raționament simplu, care ne aparține tuturor și care decide opinia asumată a tuturor.
O economie de comandă, desigur : această idee a eșuat în trecut din cauza lipsei de informații în timp util și a desconsiderării dorințelor personale, dar internetul 4.0, născut din lucrările primitive ale lui Google și Amazon-ului, va rezolva problemele și ceea ce vrei — în limitele rațiunii —poți obține. Pare imposibil de imaginat pentru noi că în absența Mîinii invizibile, inovația antreprenorială poate înflori, necesitățile vor fi îndeplinite iar bunăstarea va fi starea de fapt a întregii omeniri — e clar că asta e ceea ce va veni.
Acest lucru poate să descrie cele mai frecvente speranțe (și îndoieli) pe care le avem față de tehnologie, în special în tehnologia informației, timp de un secol și mai mult. Dar astfel de speranțe și îndoieli întotdeauna prevăd abundența ca o consecință a implementării corecte la nivel mondial a unor mijloace puternice, a rapidității și zgomotului ca funcție a interconectării, a manipulării dorințelor nestatornice și a spaimelor de către Persuadatorii Ascunși.

Nu. Viitorul va consta în simplitate, ascetism (posibil ca urmare a penuriei: s-ar putea să fie de ajuns pentru toți, dar nu mai mult) și purtatul de grijă, poate prea multă grijă. Folosiți-l, purtați-l, faceți-l fără a-l face. Desigur, o democrație cu pe cît de multe partide pe cît cetățeni există, un parlament al tuturor persoanelor guvernînd printr-un fel de consens fractal pe care eu nu-l pot preciza în detaliu, toată lumea va petrece o mulțime de timp evaluînd. De fapt, va fi uimitor (numai pentru noi care ne imaginăm acum) cît de liniștită va fi lumea. O femeie se trezește în casa ei din Sitka, Alaska, pentru a face ceai, pentru a-și trezi familia, ca să se plimbe pe plajă. După meditație ea intră în comunicație cu alte sindici ai prezidiului mondial prin rotație sau se trezește devreme sau mai tîrziu în comunele urbane sau în noile oaze din deșert. În timpul nopții avatarurile s-au pus de acord, informațiile au fost procesate : reuniunea urban-continuă a satului global.  Sînt multe de făcut.

4. Orice predicție despre ceea ce de fapt va veni, prezentată ca ficțiune, riscă nu doar a fi greșită, ci mai ales a nu fi deloc viitorul. Cele mai faimoase ficțiuni futuriste ale secolului XX — „1984” (a cărei acțiune are loc la doar treizeci și ceva de ani în viitor) și „Brave New World” (avînd acțiunea peste 600 ani) — sunt pe bună dreptate văzute nu ca predicții ci ca alegorii critice ale prezentului. (Sînt ca versiunile temporale ale „Călătoriilor lui Gulliver”, ce ar putea fi considerate o alegorie geografică.) De aceea trezesc în continuare interesul în timp ce alte profeții mai serioase par desuete. Ambele romane, care se aseamănă mult în timp ce par a fi diametral opuse, se bazează pe premisa dacă-va-continua-tot-așa, dar în realitate acest lucru nu se întîmplă. Altceva continuă. Atît Orwell (dacă ar fi trăit) cît și Huxley ar fi fost tentați să se felicite atunci cînd viitorul părea să să se depărteze și mai radical de viziunile lor: avertismentele lor au fost luat în seamă. Chiar au fost ?

 

Un al treilea și mai puțin cunoscut roman — „Noi” (1921) de Evgheni Zamiatin —  cu siguranță l-a influențat pe Orwell, care a susținut că sigur trebuie să-l fi influențat pe Huxley. Zamiatin a inventat cîteva caracteristici standard ale viitorului, care bîntuie science fiction-ul de atunci încoace, inclusiv oamenii diferențiați prin numere în loc de nume, și posibil inexistentul dar încă omnipotentul și omniprezentul CONDUCĂTOR. Figura centrală de stil a romanului „Noi” este transparența: întreaga societate numerotată marșăluiește la unison, trăiește în case de sticlă, construiește o enormă rachetă făcută de asemenea, în întregime din sticlă. Ca și romanele lui Orwell și Huxley e un roman futurist, în care nu este vorba despre viitor. Diferă de acestea prin faptul că nu este o alegorie sau obiectul vreunei lecții  sau un avertisment de orice fel,  ci o viziune transcendent-personală, o imposibilitate mai degrabă decît o posibilitate. Pe cînd lumea imaginată de Orwell este meschină, ieftină, urîtă și rea, a lui lui Huxley, viu colorată și prostească, viziunea lui Zamiatin debordează de o radiantă bucurie tulburătoare, pînă la teribilul său final.

Are ceea ce Milan Kundera a perceput în romanul „Idiotul” de Fiodor Dostoievski: „comic-absența comicului”.

În loc de perspicacitate și de autoritate, care în predicția viitorului sunt irevocabile, există frumusețe și stranietate, calitățile artei care vede în mod clar și nu prezice nimic, cel puțin nu cu vreun scop. Acestea sînt calitățile tuturor celor mai importante reprezentări ficționale ale viitorului, cărți care după ce șocul inițial s-a stins, pot reapărea nu ca povești despre viitorul nostru comun și nici ca avertismente salutare destinate prezentului în care au fost scrise ci și simplu ca obiecte ale unei pasiuni dezinteresate, nu mai mult (și nici mai puțin)  decît redări realiste ale acestei lumi sau alte oricărei lumi de acum sau viitoare precum „Furtuna” sau „The Four Zoas¹.
Timpul, a afirmat W.H. Auden este intolerant și uituc, dar  „venerează limbajul și iartă / Toată lumea prin care trăiește.” Timpul va părăsi și fără îndoială va lăsa în urmă noua şi optimista mea Totalitopie ; era lăsată în urmă chiar în timp ce-o scriam. Ca predicție ar putea ameți sau plictisi dar ca o operă de artă — dacă ar fi la fel de ușor să-o transform într-o operă de artă așa cum a fost să o concep — ar putea supraviețui vicisitudinilor sale în turbulența timpului și ar emerge cîndva în aval ca o moștenire valoroasă din trecut, cu toate visele sale inadecvate și temerile spălate. Între timp, lumea reală, indiferent ce și cum, va fi la fel de chinuită de dureri și de nevoi precum orice lume umană din orice moment. Dar pur și simplu nu va fi chinuită de aceleași vechi dureri și nevoi ci va fi mult mai stranie. Este pentru totdeauna inimaginabil de stranie, stranietatea sa nu va fi stranietatea ficțiunii sau oricărei forme de artă sau oricărei presupuneri, ci una absolută. Asta e natura sa. Desigur, a ține oglinda în fața naturii este ceea ce Hamlet a insistat ca toți s-o facem sau să pretindem că o facem dar așa cum Lewis Carroll știa, imaginea din oglindă, înfricoșatoare, amuzantă sau edificatoare, este întotdeauna inversată.

 

Nota traducerii :

¹Vala, or The Four Zoas”, poem neterminat al lui William Blake.

 

© John Crowley & Lapham’s Quarterly

Textul a fost tradus și publicat cu acordul autorului și al editorilor publicației Lapham’s Quarterly. Le mulțumim.

Originalul, „The Next Future” a apărut în : http://www.laphamsquarterly.org/essays/the-next-future.php?page=all

 

Traducere de Cristian Tamaș

 

John Crowley (născut pe data de 1 decembrie 1942, Presque Ile, Maine, S.U.A.) este unul dintre cei mai valoroși autori contemporani de ficțiune speculativă. A predat din 1993 predat tehnica narativă și cursuri despre utopii la Universitatea Yale iar în prezent la Universitatea Harvard, cea mai prestigioasă universitate din lume (Senior Lecturer in English, Creative Writing) și a coordonat de asemenea module la Clarion West Writers’ Workshop, Seattle, S.U.A.

Este laureat al Premiului pentru Literatură decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters (1992), al World Fantasy Award (1982 – pentru romanul „Little, Big”; 1990 – pentru nuvela „Great Work of Time” ; 2006 -World Fantasy Award for Life Achievement), Mythopoeic Fantasy Award (1982 : pentru romanul „Little, Big”), Locus Award for Best Short Story (1997 – „Gone”), Grand Prix de l’Imaginaire (1999 – „Great Work of Time”), Premio Flaiano (2003 – „The Translator”) și i s-a decernat un grant de către Fundația Ingram Merrill.

A fost pasionat de realizarea filmelor documentare și în 1989 a înființat compania Straight Ahead Pictures dedicată producției de documentare despre istoria și cultura americană. John Crowley a scris scenariile multor asemenea filme, unele dintre ele prezentate la festivaluri precum New York Film Festival, Berlin Film Festival : „The Worlds of Tomorrow”, „No Place to Hide”, „The Hindenburg”, etc.

A fost apreciat de celebrul critic literar Harold Bloom (autorul studiului The Western Canon, 1994) care i-a inclus romanele „Little, Big”, „Ægypt (The Solitudes)”, „Love & Sleep” în canonul său occidental.

Romanele SF („The Deep”, „Beasts”, „Engine Summer” ) respectiva nuvela „Great Work of Time”  și tetralogia fantasy „Ægypt” (The Solitudes, Love & Sleep, Dæmonomania, Endless Things) sînt deosebit de originale și foarte bine scrise.

Romane SF :

–    „The Deep” (1975)

–    „Beasts  (1976)

–    „Engine Summer” (1977)

Romane Fantasy :

Little, Big” (1982)

–     „Ægypt (1987)

–    „Love & Sleep” (1994)

–    „Dæmonomania”  (2000)

Endless Things” (2007)

Romane fantastice :

–    „The Translator” (2002)

–    „Lord Byron’s Novel: The Evening Land” (2005)

–    „Four Freedoms” (2009)

Culegeri de povestiri :

–    „Novelty” (1989)

–    „Antiquities: Seven Stories (1993)

–    „Novelties and Souvenirs: Collected Short Fiction” (2004)

Volume omnibus :

–    „Beasts/Engine Summer/Little Big (1991)

–    „Three Novels” (și cu titlul Otherwise: Three Novels (The Deep, Beasts, Engine Summer) by John Crowley) ; 1994

1748 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.