REVISTA NAUTILUS / Articole / Între ficţiune şi non-ficţiune

Între ficţiune şi non-ficţiune

rares_iordache • 8:50 - 08.12.2010 • 

Ficţiunea este unul dintre acele concepte precum bunătatea, culoarea, numărul sau cauza manifestând dificultăţi nu în aplicare, ci în explicare. Ficţiunea poate fi în mod fundamental un concept a cărei explicare implică o circularitate sau  un concept ce ar dizolva mai aproape inspecţia în varietate a unor subcategorii cu care numele nu are multe în comun, spune Gregory Currie în The Nature of Fiction. Totuşi, rămânând la un nivel relativ general, aş merge mai departe şi aş spune că ficţiunea ca atare este un gen al literaturii imaginative (de tip prozaic, în principiu), incluzând nuvele şi povestiri scurte. De asemenea, sunt incluse aici şi alte genuri ale literaturii (romane, povestiri, etc.), filme, spaţiul virtual al internetului sau jocurilor video, etc. Deci, acesta este un registru puţin mai larg. Producţiile fictive trebuie să fie în mod cert imaginare.  Din punctul de vedere al finalităţilor, trebuie să menţionez faptul că ficţiunea poate fi o problemă a artei, însă acest lucru nu este necesar deoarece am în vedere şi lucruri precum existenţa acesteia în mass-media, în construcţia tehnologică sau în alte activităţi cotidiene. Astfel, aceasta devine o parte fundamentală  a culturii umane.

a)                  Ficţiune şi limbaj. Trebuie trasată o dictincţie între diferitele tipuri de texte. Este o diferenţă între un nuvelist şi un ziarist. Textele celor doi sunt diferite, deoarece am în cazul celui dintâi un fel de asumare a fictivizării faptului expus (este vorba despre o poveste), iar în cazul celui de-al doilea se observă încercarea de a reda un eveniment petrecut într-un cadrul social. Nu mă voi feri să spun că în textul ziaristului nu există părţi care ţin de interpretarea efectivă a evenimentului prezentat  şi că este posibil să fie introduse şi anumite elemente care ţin de producţia imaginativă a sa (eu aş fi prezentat în alt mod  şirul evenimentelor). Însă pentru împărţirea generală menţionată mai sus este foarte importantă finalitatea efectivă. Cum voi caracteriza un text filosofic? Renunţând la tendinţa de definire într-un fel anume a realului sau a proiecţiei sale în limbaj, mergând strict pe semnificaţia finalităţii textului efectiv, ar trebui să spun că această modalitate de scriere se încadrează în stilul non-ficţiune. Totuşi, din punctul de vedere al existenţei unor termeni fie de natură metafizică, fie aparţinând vreunui curent filosofic sau vreunei teorii anume, aş crede că sunt îndreptăţit să spun că este inclusă şi natura de ficţional a textului. Deci, este o îmbinare reuşită până la urmă a celor două opţiuni, astfel încât trebuie să afirm complexitatea acestei modalităţi de expunere.

b)                  Proprietăţi semantice. Ficţionalitatea ca atare poate să ţină de planul semantic în general. Textul conţine propoziţii, iar acestea din urmă conţin cuvinte. Se poate spune despre cuvinte că sunt adevărate sau false, respectând o contextualitate anume, incluzând aici şi principiul referenţialităţii. Deci, cuvintele pot să aibă acelaşi sens într-un discurs ficţional ca într-un discurs non-ficţional, explică acelaţi Gregory Currie. Deci, de aici se poate presupune inclusiv o valoare de adevăr a propoziţiilor în cadrul ficţiunii. Totuşi, există tendinţa de a nu crede de la bun început propoziţiile care aparţin registrului ficţional. În acelaşi timp, o nuvelă istorică se poate referi la exact aceeaşi oameni şi exct aceleaşi locuri precum o istorie efectivă. Prelucrările ficţionale sunt false în mod specific, însă există destul de multe preocupări ştiinţifice şi destul de multe abordări a unor chestiuni considerate drept veridice.

c)                  Cititori şi autori.  Este un proces greu acela de a stabili o teorie instituţională a ficţiunii, care să implice o chestiune similară cu aceea, de exemplu, a lumii artei care presupune deja un cadru selectiv. Cazul pare similar celui care defineşte o comunitate ştiinţifică ce implică deja o direcţie anume. În acest sens, ar trebui să existe o surprindere a sensului efectiv al conceptului ficţiune şi o asumare a lui de către anumiţi autori. Acest fapt presupune ceea ce s-ar chema fiction-making , ceea ce ar presupune un mod explicit de a fabrica ficţiune. Deci, pentru a scrie ficţiune este necesar şi sificient ca să se propună acest lucru şi să se şi asume.

d)                  Pretinsa teorie. Iată diferenţa dintre ficţional şi non-ficţional dintr-un  alt punct de vedere: când utilizez o propoziţie dintr-un discurs non-ficţional, o asertez şi când o folosesc drept propoziţie dintr-un discurs ficţional pretind numai că o asertez, explică Currie. La acest nivel ficţiunea nu va fi definită prin intermediul înţelegerii ca atare, ci prin intermediul forţei sale de semnificare. Dar, există mai multe tipuri de întrebuinţare a limbajului. Astfel, conform lui Searle, autorul de non-ficţiune operează un cadru de acte ilocuţionare de asertare, iar autorul de ficţiune operează alte acte ilocuţionare, specifice sintagmei: a spune o poveste. Totuşi, cred că această problemă readuce în discuţie semnificaţia înţelesului unei propoziţii.

e) Actele comunicative. Ficţiunea este legată de ideea comunicării, deoarece autorul acelor povestiri doreşte să arate ceva anume. De fapt, povestea însăşi impune de la bun început o comunicare a ei printr-o anumită formă. Sensul dat de modul de scriere, aparţinând unui gen literar, este acela al intenţiei nu a nu comunica ceea ce se comunică de fapt, datorită cadrului în care se derulează povestirea.

f)                    Comunicarea fictivă. Autorii încearcă să îşi facă povestirile cât mai veridice, iar cititorul este vrăjit tocmai de acest lucru. Uneori există o precizare din partea celui care a redactat textul în ceea ce priveşte faptul că evenimentele sau personajele expuse sunt fictive. Scrierea presupune şi intenţia autorului de a fi crezut, chiar dacă poate să specifice faptul că totul este fictiv.

g)                  Obiecţii la necesitatea analizei. Ficţiunea presupune o utilizare fictivă, ceea ce nu înseamnă în mod necesar faptul că există şi o intenţie asumată de a scrie astfel. Kendall Walton pare că argumentează tocmai în acest sens. În acelaşi timp, un autor poate să aibă nenumărate intenţii, ideea centrală nefiind surprinderea tuturor posibilităţilor. De asemenea, într-o piesă a ficţiunii mai interesantă ar fi povestea efectivă, nu modul în care este spusă aceasta. Orice poate fi  citit drept ficţiune, însă acest lucru nu presupune şi că orice lucru este ficţiune. In acelaşi timp există o diferenţă între a fi ficţiune şi a  privi ca şi o ficţiune ceva anume. Cum ar trebui privit Robinson Crusoe dacă Defoe ar spune despre această poveste că este una adevărată? Fie ar trebui crezut autorul în momentul în care afirmă ceva anume despre opera sa, fie trebuie considerată povestirea drept simplă povestire, cu tot ceea ce implică acest lucru. Există , din acest punct de vedere, şi anumite distincţii destul de clare între tipurile de redare: astfel, fotografia semnifică un adevărat semn natural, deoarece implică redarea obiectivă, comparativ cu o pictură care necesită intervenţia pictorului.

h)                  Obiecţii la suficienţa analizei. Utilizările ficţionale creează opere ficţionale, în general. Consider că lucrul acesta nu este o necesitate, ci mai curând o observaţie particulară. Iată un exemplu: un autor nu creează o operă ficţională decât atunci când îşi exprimă intenţia spre a face acest lucru. Deci, îmi este clar că este vorba despre o asumare a poziţiei sale, însă cred că şi cazul autorului care face acest lucru nedându-şi seama de situaţia sa sau neasumându-şi deliberat această opţiune trebuie să fie luat în calcul. Totuşi, pot concluziona că intenţia este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru o operă ca ea să fie prezentată drept fictivă. „We need to say that a work is fiction if (a) it is the product of a fictive intent and (b) if the work is true, then it is at most accidentally true[1]”. O lucrare fictivă rămâne, din aceste considerente, o îmbinare între fiction-making şi aserţiune, adevăr şi falsitate.

Astfel, am argumentat, alături de Gregory Currie, că ficţiunea este produsul unui mod sigur de act de comunicare, este un mod de fiction-making, de partea autorului, un act similar asertării, însă diferit de aceasta prin intenţia asertării ca atare. În acelaşi timp trebuie să se ţină cont şi de un  alt aspect important în ceea ce priveşte acest concept: statutul adevărului în ficţiune. Desigur, adevărul şi adevărul în ficţiune nu trebuie confundate. Fiecare lucrare de ficţiune va genera propriul joc ce va conduce către acţiunea de a crede cele spuse în conţinutul textului. Deci, ceea ce rămâne important,  îmi pare a fi atât conţinuntul ca atare cât şi intenţia autorului.

3170 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.