REVISTA NAUTILUS / Articole / Interviu cu Paul Kincaid – partea I

Interviu cu Paul Kincaid – partea I

Cristian Tamas • 15:59 - 01.12.2012 • 

Este SF-ul „epuizat”?

„Originalul acestui interviu a fost postat pe site-ul Nerds of a Feather, Flock Together, ce analizează extensiv science-fiction-ul și fantasy-ul. Această traducere a fost realizată cu permisiunea autorului interviului și a colectivului site-ului. Vă adresăm invitația să accesați versiunea originală a interviului aici și aici.”

Paul Kincaid este una dintre vocile cele mai respectate ale criticii în domeniul science-fiction-ului şi fantasy-ului. Este autorul unor cărţi nominalizate la Premiul Hugo precum What It Is We Do When We Read Science Fiction” iar articolele şi  eseurile i-au fost publicate în Times Literary Supplement, New Scientist, Foundation, Science Fiction Studies, New York Review of Science Fiction, Interzone, Vector, Strange Horizons şi SF Site. The G.  a fost suficient de norocos pentru a fi în măsură să „stea de vorbă cu Paul pentru a discuta despre recentul său eseu din Los Angeles Review of Books.

Iată partea întâi a discuţiei …

The G.: Permiteţi-mi să încep prin a spune că suntem încântaţi să vă avem alături de noi şi că avem şansa de a vorbi un pic mai mult despre recentul dumneavoastră articol din LA Review of Books din 3/9/2012, ,,Extinderea vîrtejului”,  în care analizaţi cele trei antologii anuale de proză scurtă: Gardner Dozois’s The Year’s Best Science Fiction: Twenty-Ninth Annual Collection, Richard Horton’s The Year’s Best Science Fiction & Fantasy: 2012 Edition şi Nebula Awards Showcase 2012. Am fost de-a dreptul năucit de articolul dumneavoastră, aşa cum au fost cei mai mulţi dintre cei care l-au citit. Am putea rememora geneza acestui proiect ? Cum v-aţi decis să scrieţi despre acest subiect ?

Paul Kincaid: E destul de simplu: am fost plătit să-l scriu. Nu şi în ceea ce privește aspectul polemic dar publicaţia L.A. Review of Books m-a abordat întrebîndu-mă dacă doresc să fac o analiză a celor mai bune cinci antologii anuale de SF. Dar cum două antologii n-au mai apărut le-am recenzat pe cele trei publicate. La un moment dat, m-am gîndit să refuz această ofertă. Mai recenzasem antologii de tip Best Of de mai multe ori în ultimii ani, şi deja începusem să simt că mă repet. Dar aproape imediat din momentul în care am început să citesc antologia lui Dozois mi-am găsit argumentele şi cu cît citeam mai mult cu atît acestea deveneau mai clare şi mai imperative. Am avut nevoie de o lungă perioadă de timp pentru a scrie articolul, de fapt aproape două luni, şi au existat câteva false începuturi dar am ştiut întotdeauna care îmi erau argumentele.

The G. : Argumentul central al articolului dumneavoastră este că science fiction-ul şi fantasy-ul „au ajuns într-o  stare de epuizare”, pentru a vă folosi cuvintele iar autorii par să-şi fi pierdut „orice convingere reală cu privire la ceea ce fac”. Păreţi să consideraţi acest lucru ca punctul culminant al trei crize distincte dar interdependente: o criză de idei în sensul că proza scurtă SF&F nu mai încearcă să depăşească limitele aşa cum o făcea ; o criză de identitate prin care caracteristicile care poziţionau science fiction-ul şi fantasy-ul în afara mainstream-ului sunt din ce în ce mai indistincte, şi o criză a încrederii, scriitorii par a fi mai degrabă interesaţi de nişte proceduri narative decât de a crea ceva din pasiune. Este aceasta o modalitate adecvată de etalare a problemelor ?

Paul Kincaid: Da şi nu. Da, în sensul în care ai rezumat, logic şi frumos, trei dintre componentele argumentelor mele. Nu, în sensul că eu cred că am argumentat ceva în mod subtil diferit sub suprafaţa aceste trei componente.

În general, nu sugerez că oricare dintre acestea ar fi neapărat un lucru rău. Consider că eseul meu este mai mult descriptiv decât prescriptiv. Ceea ce am încercat să fac a fost să reliefez două lucruri diferite, dar interdependente: cum se prezintă genul, precum şi modul în care noi cei din interiorul genului decidem să-l privim.

Deci, avînd toate acestea în minte, să discutăm despre prima criză: criza de idei. În interiorul oricărei forme de artă, există persoane sau mişcări care încearcă să depăşească limitele în diverse moduri. Ei sunt preocupaţi de ceea ce se poate face cu noul și de ce se mai poate face cu forma. De multe ori, însă nu întotdeauna, inovatorii sunt priviţi iniţial cu dispreţ şi consternare de către fani sau pasionaţi, deşi retrospectiv sunt priviţi în general ca fiind înnoitorii care marchează o etapă importantă de dezvoltare în istoria unei forme artistice. În muzică, gîndiţi-vă la Stravinsky, în pictură gîndiţi-vă la post-impresionişti sau la Picasso. Ceea ce fac ei poate fi bun sau rău (şi în science fiction, o mulţime de aşa-numite inovaţii ale noului val din anii 1960 au fost, cît se poate de sincer, cu adevărat proaste ), dar cred că acestea sunt importante pentru sănătatea formei artistice respective. Alături de aceştia, de departe majoritatea exponenţilor oricărei forme de artă sunt tradiţionaliştii, interesaţi să repete la infinit ceea ce forma artistică a făcut întotdeauna. Iar unele dintre aceste exprimări tradiţionaliste pot fi foarte bune, pot exista mari realizari artistice care nu fac nici un efort de niciun fel de a contesta natura formei artistice dominante.

Ceea ce am constatat citind cele trei antologii (şi de care eram conştient încă de la citirea celor mai „bune” culegeri de povestiri SF pe care le citisem în anii precedenţi) a fost faptul că, practic tot conţinutul aparţinea celei de a doua tabere. Unele dintre povestiri erau extrem de bune, dar nu găseam proză scurtă care să fi fost implicată în vreun fel în explorarea posibilităţilor genului. (De altfel, nu cred că această percepţie este aplicabilă atunci când vine vorba de roman şi nici chiar pentru domeniul prozei scurte în întregime, ci doar pentru ceea ce este prezentat ca fiind “cel mai bun”, sau cel puţin ca fiind cele mai reprezentative exemple ale formei artistice.) Acum se prea poate ca noi, termen prin care îi înglobez pe autorii, editorii şi consumatorii de astfel de producţii, să fim cu toţii destul de fericiţi cu o prezentare în esenţă conservatoare a genului. Dar am vrut să reţineţi că asta a fost ceea ce am observat. Ai dreptate, cea de a doua criză, criza de identitate, este strâns legată de acest lucru. Aici trebuie să recunosc: încă de când am început să scriu despre science fiction în anii 1970, am susţinut că ghetoul SF trebuie să dispară. Cred cu tărie că ar trebui să fim capabili să traversăm întregul spectru al literaturii de la cea mai naturalistă pînă la cea mai fantastică abordare, fără nici o schimbare de viteză. Am citit cu siguranţă cel puţin la fel de mult mainstream aşa cum am citit SF&F, citesc non-ficţiune cu acceaşi plăcere cu care citesc ficţiune. Cred că citind mai mult şi citind mai divers, devii un cititor mai bun. Deci, în esenţă, voi fi destul de fericit în cazul în care vor dispare sertăraşele în care sunt înghesuite anumite forme literare.

Iar în cele trei antologii n-am găsit vreo urmă a unui colaps al graniţelor genului. Mai degrabă am observat două lucruri. Unul este nararea science fiction-ului ca şi cum ar fi fantasy, asta în primul rând ca o modalitate de a scăpa de rigoarea SF-ului. Celălalt lucru este evitarea semnelor şi semnificaţiilor distinctive de gen; scrierea de povestiri ca şi cum acestea ar fi fantasy dar care nu au vreun element de fantastic. Sau poate aveau ceva vag fantastic în fundal, dar nu despre aşa ceva era vorba. Există o celebră afirmaţie atribuită lui Cehov şi anume dacă în text apare în primul act o puşcă agăţat pe perete, aceasta trebuie să fie folosită în actul al treilea. Ceea ce înseamnă că în construcţia unui piese de teatru sau a unei povestiri fiecare element utilizat are un scop. Dacă scrii o povestire science fiction, atunci elementele fictiv-scientiste trebuie să fie strâns legate de subiectul textului. Dacă nu sunt, şi dacă scrii o poveste fantastică care ar putea fi uşor poziţionată într-un timp şi loc istoric definit fără nicio modificare privind secvenţa de evenimente, caracterizarea, motivaţia sau consecinţele, atunci într-adevăr nu  e vorba de fantasy, ci de un fel de eşuat romanţ istoric. Aceasta nu este o judecată despre cât de bună sau proastă ar putea fi povestea. M-am referit în mod special la povestirea lui K.J. Parker, despre care cred că este un text bine scris ca operă de ficţiune.  Dar n-am putut să-l privesc ca fiind fantasy, n-am putut să-mi dau seama de ce a fost scris ca fantasy, şi nici de ce a fost publicat ca fantasy..

În ceea ce priveşte cea de a treia criză, criza de încredere, aceasta, de asemenea, este strâns legată de celelalte. Prin lipsa încrederii am vrut să spun că foarte puţini dintre scriitorii antologaţi par a explora intelectual lumea creaţiei lor, ca şi cum aceasta ar fi  proaspătă. De prea multe se simte că recurg la exploatarea comodă a unor viitoruri deja uzate de atîta folosire, la reutilizarea scenariilor, a decorurilor, a perspectivelor cu care cititorii de science fiction sunt deja familiarizaţi de mult timp. Acum, când spun aceste lucruri eu nu atribui şi nu pot atribui motive autorilor în cauză, nu fac altceva decît să vorbesc despre efectul resimţit de mine în calitate de  cititor. Dar cu siguranţă demersurile autorilor se simt ca un refugiu într-un teritoriu sigur.

Toate aceste trei crize sunt aspecte ale aceluiaşi lucru, un sentiment că ficţiunea SF şi fantasy pe care o vedem reprezentată în aceste volume nu mai este un loc al îndrăznelii sau al noutăţii. Acum, chestia asta poate fi un defect (în cazul în care doriţi să-l vedeţi ca pe un defect) al autorilor, poate fi un defect al criteriilor de selecție ale unor anumitor editori (sau al votanţilor SFWA în cazul Premiilor Nebula), sau poate să fie o consecinţă a înaintatei mele vârste şi a lungii mele istorii de lectură a genului. Oricare ar fi cauza, am fost dezamăgit  şi prin urmare, nemulţumit de marea majoritate a povestirilor pe care le-am citit. (Nu este acelaşi lucru şi în cazul romanului, subiect asupra căruia vom reveni mai târziu.) Consecinţa inevitabilă a acestei lipse a surprizei este faptul că povestirile nu deranjează viziunea noastră asupra lumii, nu ne fac să regândim şi să reconsiderăm percepţiile pe care le avem asupra lumii şi mai ales conduc la întrebarea de ce membrii presupuşi a fiind experţi ai SFWA şi editori cu multă experienţă şi o cunoaştere fără seamăn a domeniului, au ales aceste lucrări ca fiind cele mai bune pe care genul le-a produs în ultimul an. Ce înseamnă asta pentru percepţiile şi aşteptările noastre asupra genului ? Science fiction-ul este un gen care face un fetiş din noutate, „novum-ul” este de fapt o parte fundamentală a uneia dintre definiţiile cele mai faimoase ale genului. Cu toate acestea, constatăm că aspectul conservator este cel fetişizat. Ăsta-i un lucru bun ?

The G. : Unii autori — Neal Stephenson în cazul science fiction-ului, Elizabeth Bear în cazul fantasy-ului — s-au manifestat public în privinţa abordării pesimiste a domeniului imaginarului (fenomen menţionat peiorativ în fantasy ca „grimdark”). Aţi scris în 2009 un articol pe blogul dumneavoastră, în care aţi constatat acelaşi lucru. Credeţi precum Stephenson, că science fiction-ul are nevoie de un „nou pozitivism” sau  de un  „nou progresivism” ?  Sau mişcările nostalgice fetişizînd „Epoca de Aur a SF-ului” şi reinventarea roţii sunt parte a problemei ?

Paul Kincaid: Înainte de de a răspunde la această întrebare, trebuie să mărturisesc că am observat că un număr de persoane au interpretat greşit ceea ce am spus. Când am vorbit despre încrederea în viitor, vorbeam despre încrederea în crearea şi înţelegerea acelui viitor. Subliniez în mod categoric că nu pledez pentru o întoarcere la optimism. Când scriitori precum George R. Stewart sau Carolyn See sau Stephen Baxter au distrus lumea în ficţiunile lor, au făcut acest lucru cu încredere absolută. Ei au crezut în lumea pe care o descriau, şi, prin urmare şi noi cititorii am perceput-o în acelaşi mod.

Pentru a fi pe deplin sincer, având în vedere starea lumii de azi, cred că există o probabilitate mult mai mare ca science fiction-ul contemporan să fie pesimist mai degrabă decât optimist. Şi cum am aceeaşi opinie precum J.G. Ballard, şi anume că science fiction-ul este în primul rând un mod de a scrie despre prezent, atunci cred că asta trebuie să fie un lucru bun. Una dintre tendinţele pe care le-am observat în science fiction-ul american recent a fost apariţia poveştii catastrofiste şi nu mă refer la discontinuitatea bruscă a anihilării nucleare pe care o găsim în atât de mult SF american din anii 1950 şi ’60, ci la lenta şi constanta degradare a existenţei confortabile cu care ne-am obişnuit. Este exact ceea ce scriau autorii britanici ai anilor ’50 şi ’60 dar care niciodată nu apăruse în SF-ul american. Până acum. Acum citim texte  cum ar fi „Soft Apocalypse” de Will McIntosh (un roman teribil de subapreciat) sau excelentele povestiri ale lui Maureen McHugh, din volumul „After the Apocalypse”. În multe feluri, aceasta este o recapitulare a ceva foarte vechi din punct de vedere al genului, dar aplicarea la experienţa americană contemporană este ceva foarte nou. Cred că asta spune ceva foarte interesant despre declinul autoîncrederii americane. Iar acestea sunt exemple de a scrie într-un mod  pozitiv, convingător, cu o totală credinţă de sine despre ceva negativ.Una dintre povestirile lui Maureen McHugh a fost selectată într-una dintre antologii, distingîndu-se totuşi de restul. Acest fel de convingere despre lumea creaţiei cuiva pare să lipsească în atît de multă proză scurtă. În povestirea lui McHugh, am putut vedea ce se întâmplă, şi nu sunt sigur că unii dintre autorii altor povestiri au putut vedea ce se întâmpla în propria lor creaţie. Oricum, asta se întîmplă printr-o diversiune, dar poate explica modul în care am folosit cuvântul  „încredere”.

Prin care se poate ghici, probabil, că nu văd nici o nevoie de vreun „nou pozitivism” sau un „nou progresivism” (de fapt, acestea sunt două lucruri foarte diferite. Prin „pozitivism” ne gîndim la pozitivismul logic al Cercului de la Viena, o filosofie a ştiinţei care s-a dovedit a fi inadecvată faţă de ceea ce ştiinţa oferă de fapt ? Prin „progresism” ne gândim la ceea ce cred că se poate numi comunista stângă de modă veche ? Nu sunt împotrivă ca science fiction-ul să utilizeze idei politice dar nu sunt sigur că asta este ceea ce a intenţionat Neal Stephenson). Ultima teză din întrebarea dumneavoastră, cu toate acestea, este foarte interesantă. Aşa numitul „hard SF radical” care a apărut în anii 1990, reinventările noului hard SF şi noii opere spaţiale au fost mişcări interesante, cel puţin pentru o vreme. Au descoperit viaţa în cele mai uzate tradiţii SF şi au avut un rol deosebit în crearea a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Renaşterea Britanică. Deci, este probabil stupid să se respingă astfel de mişcări. De fapt, bănuiesc că este necesar să se reinventeze roata cât de des. Cu toate acestea problema poate consta în cît de servil sunt recreate vechile forme. IPhone-ul a fost o reinventare radicală a conceptului de telefon mobil dar ultima generaţie de iPhone constă în câteva ajustări cosmetice. New Wave-ul a fost o reinventare a science fiction-ului care a făcut din Marea Britanie scena unora dintre cele mai incitante lucrări ale genului, dar prin 1970 SF-ul britanic stagna deja. Aşa că reinventările genului, întoarcerea la rădăcini sunt mişcări care pot aduce inovaţii genului, dar într-un timp foarte scurt acestea devin un nou conservatorism. Cred că e situaţia în care genul este acum. Aceste lucruri nu sunt niciodată clare, nici măcar retrospectiv şi există întotdeauna radicale voci individuale care merg pe propria cale indiferent de tendinţa generală.

The G. : Aş dori, de asemenea, să explorăm argumentul „crizei de identitate” menţionat în recenzia din L.A. Review of Books. În primul rând, am simţit ca fiind o preocupare faptul că graniţele interne dintre science fiction şi fantasy se evaporează şi că acest lucru a fost considerat, în unele privinţe, problematic. Pe de altă parte criticaţi unele texte din aceste antologii pentru că ar fi doar într-un fel superficial science fiction sau fantasy. Să ne întoarcem la nuvela lui K.J. Parker,  „A Small Price to Pay for Birdsong” – un text pe care nu l-aţi considerat a fi science fiction. De ce este important de a avea un puternic şi distinct sentiment a ceea ce este science fiction-ul şi în acest caz unde se află graniţele sale ?

Paul Kincaid: Îmi face impresia că am răspuns la această întrebare mai devreme, dar de fapt altceva se întâmplă aici. Acesta este un punct foarte subtil şi nu sunt sigur cât de mult pot să-l clarific pentru că nu sunt sigur cât de clar este în mintea mea. Întreaga mea recenzie din L.A. Review of Books trebuie să fie considerată ca o lucrare în curs de definitivare şi încă reflectez asupra consecinţelor şi implicaţiilor ideilor pe care le-am exprimat acolo. Aşa că probabil, ideile se vor clarifica în timp.

Bine, lasă-mă să încep prin a mă distanţa faţă de un eseu pe care l-am publicat în Extrapolation în 2003, eseu numit „Despre originile genului”. În acest eseu am susţinut că nu există vreun un lucru care să definească science fiction-ul, de fapt bănuiesc că SF-ul nu poate fi definit. Mai degrabă ceea ce avem este un set de tropi, reflexe, tonalităţi, abordări pe care le recunoaştem ca fiind science fiction. Prin analogie cu noţiunea lui Wittgenstein a asemănarilor de familie, pe măsură ce apare o nouă lucrare o vom identifica sau nu ca fiind science fiction în funcţie de cât de strâns este în conformitate cu un set de caracteristici pe care le-am etichetat deja ca fiind science fiction. Desigur, fiecare nou text adaugă apoi în felul său caracteristici noi inventarului comun astfel încât noţiunea noastră asupra a ceea ce constituie science fiction-ul este într-o stare constantă de flux.

O consecinţă a acestui fapt, şi nu cred că mi-am dat seama de asta în întregime atunci cînd scriam recenzia este faptul că nucleul genului este foarte clar, dar cu cît te deplasezi spre margini SF-ul devine din ce în ce mai greu de definit. Ca să fiu sincer, nu-mi pasă unde sunt limitele pentru că acestea vor fi mereu în mişcare. E ceva heisenbergian în privinţa acestor „graniţe”: în momentul în care  identifici o „graniţă”, aceasta  se va muta în alt loc. Tocmai din cauza acestei incertitudini mi se pare că „graniţele” sunt cele mai interesante locuri de explorat. Ceva care are ca scop de a descrie nucleul science fiction-ului sau fantasy-ului, nu va face decît să bifeze o serie întreagă de caracteristici foarte familiare dar nu va spune nimic interesant sau surprinzător despre gen. Ceea ce nu înseamnă că nu-mi face o mare plăcere să citesc sau recitesc nişte texte SF conformiste şi de modă veche,  fac asta permanent şi chiar îmi place să fac asta. Dar asta nu-mi spune ceva despre locul în care se află genul acum, în ce direcţie s-ar putea să meargă şi care sunt posibilităţile sale şi aşa ceva nu mă va surprinde sau încânta în vreun mod nou. Există, de asemenea, o problemă cu această abordare a genului pe care nu am rezolvat-o pe deplin. Filmul „Apollo 13” a câştigat un premiu Hugo pentru cea mai bună prezentare dramatică, dar nu este science fiction. Este o dramă istorică, povestind (cu anumite licenţe) evenimente reale care implică persoane reale din trecut.

În acelaşi timp aşa ceva implică mulţi dintre tropii pe care îi asociem cu science fiction-ul: acţiunea se desfăşoară într-o rachetă ce se îndreaptă spre Lună, iar practic toate personajele sunt „oameni competenţi” în sens arhetipal campbellian. Aşa încît e posibil să-ţi dai seama de ce atât de mulţi votanţi la premiile Hugo au văzut suficiente asemănări de familie între film şi modul lor de a înţelege science fiction-ul, încît  să-i acorde filmului un premiu. Într-un fel acest exemplu sprijină de fapt argumentaţia mea dar mă face să mă simt un pic incomod.

Şi asta ne poate determina să revenim mereu la puşca lui Cehov. Hardul filmului este SF dar nu este folosit pentru a a crea un punct de vedere SF sau pentru a spune o poveste SF. Hard-ul este esenţial pentru cadrul istoric, dar nu este esenţial pentru o abordare SF. Aşa cum am spus, asta e ceva ce încă n-am rezolvat-o mental pe deplin. Dar o poveste ca „A Small Price to Pay for Birdsong nu utilizează fantasticul. Nu există nici un motiv în povestire ca aceasta să fie fantasy, cu excepţia faptului că este decorul ales de autor. Ceea ce mă face să simt ca şi cum fantasticul este redundant, o armă care nu este niciodată luată de pe perete şi cu care nu se trage. Este, repet, o poveste frumoasă, dar daţi la o parte decorul ruritanian şi povestirea nu va fi afectată cu o iotă. Celălalt element transgresiv pe care l-am criticat, şi acesta este un alt aspect al aceleiaşi probleme, este numărul de poveşti care utilizează farafastîcurile fantasy în ceea ce ostentativ sunt texte SF. Dacă te uiţi înapoi la critica SF-ului de-a lungul anilor, vei găsi autori şi povestiri în mod constant criticaţi pentru „pase magnetice”, lipsă de coerenţă.

De exemplu crearea unei situaţii riguroase şi apoi rezolvarea acesteia într-un anumit fel dar mai puţin riguros. Fantasy-ul este un alt mod narativ şi chiar mai flagrant de a face asta. Fantasy-ul autentic este la fel de riguros ca science fiction-ul : joci corect faţă de cititori. Dacă se poate întâmpla orice, atunci nimic nu contează. Folosind tropii fantasticului pentru a rezolva o situaţie science fiction este doar o modalitate de a utiliza „pasele magnetice” şi să spui, „nu contează, pentru că se poate întâmpla orice şi de fapt totul este doar un capriciu al autorului”. Nu pot citi o asemenea poveste a cărei acţiune ia această turnură, fără ca încrederea mea în autor şi creaţia să nu se prăbuşească instantaneu.

The G. : Scormonind un pic mai adânc în măruntaiele acestei întrebări, ce opinie aveţi despre introducerea science fiction-ului în mainstream ?  Pentru că am tendinţa de a vedea acest tip de roman, ca pe un sac în care s-au amestecat de toate, variind de la „Atlasul norilor” de David Mitchell, care pentru mine este un omagiu foarte inteligent şi afectuos adus SF-ului pînă la ghiveciul în mare parte autoindulgent, care este „1Q84” de Haruki Murakami. Dar o mulţime din cele mai bune proze scurte pe care le-am citit în ultimii ani aparţin acestei orientări, de la povestirea din 2010, „The Other Graces” de Alice Sola Kim (care a apărut în antologia 2011 a lui Horton) pînă la povestirea lui Jennifer Egan, „Black Box” (din numărul revistei New Yorker dedicat SF-ului la începutul acestui an). Și, desigur, mergînd înapoi pînă la J.G. Ballard, unul dintre scriitorii mei preferați de proză scurtă în orice gen. Cred că ceea  încerc să spun este că pe lîngă înţelegerea fermă a ceea ce genurile paraliteraturii  sunt sau nu sunt, există un risc real de rigiditate şi chiar de balcanizare. Puteți constatata acest lucru în fandom exprimat prin afirmaţia , „nu citesc decît steampunk sau epic fantasy sau hard SF.” Sau „norma” potrivit căreia  scriitorii nu pot scrie decît despre un singur lucru (sigur, nu a fost întotdeauna cazul) . Îmi fac griji uneori că generalistul atât în termenii scriitorilor cît şi al cititorilor, este o specie pe moarte şi că acest lucru are un efect coroziv asupra creativităţii şi libertăţii cu care scriitorii îşi privesc meşteşugul. Cum am putea noi – în mod colectiv, scriitori de science fiction, editori, critici şi fani – să echilibrăm aceste forţe opuse ?

Paul Kincaid: O dată am auzit pe cineva spunând că citeşte numai SF scris de femei. Ei bine, asta ar însemna să nu-l bage niciodată în seamă pe James Tiptree, nu-i aşa ? Rigiditatea, balcanizarea, sunt nişte prostii, pentru că nu există absolut nici o modalitate prin care să poţi aprecia ceva dacă tot ceea ce ştii se referă doar la lucrul respectiv. Este, de asemenea, o prostie pentru că nu ştii ceva până când nu citeşti o chestie şi afli dacă se încadrează în micuţele şi simplistele tale categorii de clasificare sau nu. Ceea ce-mi place mie e când suntem sau vom fi puşi în faţa a ceva care tinde să spargă categoriile.. Ceea ce nu înseamnă că putem afirma că toate aceste încercări sunt bune. De exemplu, încercarea lui Paul Theroux de a scrie science-fiction, „O-Zone”, a fost una dintre cele eşuate, iar cartea sa una dintre cele mai proaste  pe care le-am citit pentru că n-a avut nicio înţelegere şi nicio apreciere a tropilor pe care i-a utilizat. David Mitchell, pe de altă parte, are această înţelegere şi  apreciere, deşi, desigur, el a fost membru al British Science Fiction Association şi el cunoaşte genul. Apoi, mai este şi Margaret Atwood ; am îndoieli cu privire la unele dintre afirmaţiile ei despre science fiction, dar nu am nici o îndoială cu privire la importanţa în cadrul genului SF a „Poveştii cameristei”. Pe de altă parte, am o apreciere similară pentru scriitorii de SF care scriu şi mainstream. Romanul „Climbers” de M. John Harrison este un exemplu excelent, pentru că este în mod clar un exemplu de estetică a genului şi totuşi este atât de mult în afara genului. Ce vreau să spun prin toate acestea este că există calităţi care survin natural în cadrul genului, dar care pot fi profitabil utilizate de scriitori din afara genului, şi există calităţi în cadrul mainstreamului, care lipsesc prea mult din toate lucrările genului SF.

Fertilizarea încrucişată nu înseamnă diluarea ambelor domenii şi ar trebui să conducă la beneficii pentru amîndouă.

Sunt scriitori cum ar fi Don DeLillo, Junot Diaz, Michael Chabon de o parte (aparent) a gardului şi scriitori ca Mike Harrison, Christopher Priest de cealaltă parte, care cunosc acest lucru şi-l includ perfect în opera lor. Nu cred că este o coincidenţă faptul că aceştia tind să fie printre scriitorii care produc printre cele mai interesante texte astăzi. Aceia, scriitori şi cititori, care încearcă să se limiteze la un diapazon foarte îngust, îşi neagă ei înşişi posibilitatea de creştere, sau cel puţin se asigură că va fi o creştere limitată, distorsionată. Cu alte cuvinte, se automutliează. Problema este că acest diapazon autolimitativ poate părea din ce în ce mai atractiv. Dacă este cvasi-imposibil să mai ţii pasul cu tot ceea ce se publică într-o specializare chiar foarte îngustă, aşa cum pare a fi în prezent, atunci care ar mai fi sensul generalizării ? Eu nu sunt un cititor foarte rapid, 70-80 cărţi citite într-un an reprezintă media mea. Dar există mai mult de 80 de volume de science fiction publicate în orice an; există mai mult de 80 de cărţi SF care atrag atenţia, felul de cărţi pe care trebui să le citeşti ca să ţii pasul cu genul. Deoarece citesc şi altceva pe lîngă SF, nu pot ţine pasul cu tot ceea ce se scrie în domeniul SF. Dar nici nu cred că oricine altcineva  poate.

Când vine vorba de proza scurtă, uită-te la acele liste existente ca anexe în antologiile lui Dozois şi Horton. Sunt menţionate câteva sute de povestiri. Dacă presupunem un nivel primar de selecţie,  de exemplu un text publicat din zece ajunge pe una dintre aceste liste, avem de a face cu univers compus din mai multe mii de povestiri în fiecare an. Serios, nimeni nu poate citi atît de mult, nimeni nu poate să ţină pasul cu absolut tot ceea ce se publică în fiecare an (şi-i includ pe Dozois şi Horton şi pe confraţii lor). Când priveşti domeniul în acest mod, a citi numai producţii specializate nu arată a specializare.

Pentru un critic ca mine, asta ar putea fi chiar privit ca fiind o atitudine responsabilă. Dacă genul este acum atât de mare încât nu i se mai pot vedea marginile, atunci poţi citi doar o parte, steampunk sau weird sau hard SF, şi tot n-ai putea ţine pasul, şi încă n-ai simţi că eşti specializat. Dar atunci, ce ştiu despre SF, aceia care citesc doar SF ? Este aşa ceva coroziv? Probabil. Ce putem facem ? Putem sublinia faptul că asta se întâmplă. Putem spera că unii ar putea asculta. Am mai spus-o, m-am aşteptat ca eseul meu să dispară fără urmă, pentru că atît eu cît şi alte persoane au mai făcut observaţii similare şi înainte şi ignorarea a fost răspunsul obişnuit. De această dată, mai degrabă surprinzător, mult mai mulţi oameni au observat şi au luat textul în consideraţie. Nu toată lumea a fost de acord cu mine, dar nu vreau ca toată lumea să fie de acord cu mine: nu poţi avea dezbatere dacă toată lumea este de acord. Aşa cum a spus Jonathan Strahan: poate că că recenzia mea a sosit la momentul potrivit şi acum suntem gata să avem o dezbatere. Dar, dincolo de a ridica o problemă, nu sunt sigur ce mai putem face, sau ce ar trebui să facem. Nu am nici o dorinţă de a reface science fiction-ul după chipul şi asemănarea mea  sau vreo prostie de genul ăsta, eu îmi doresc doar un gen în care lucrările inovatoare şi provocatoare pe care le preţuiesc pot continua să apară. Aşa că am lăudăm lucrurile pe care le apreciem şi sperăm că oamenii le vor observa suficient de mult încît să încurajeze mai mult efort în această direcţie.

Va urma.

 

Notă : * The G. este în mod evident un pseudonim. Întrucît autorul interviului dorește să-și păstreze anonimatul, îi respectăm această doleanță.

 

© The G. & Paul Kincaid (all rights reserved)

Traducere de Cristian Tamaș

Titlul original : Interview with Paul Kincaid : Is SF “exhausted” ? – The G. (site-ul Nerds of a Feather   

 Flock Together) :

 http://www.nerds-feather.com/2012/10/interview-paul-kincaid-is-sf-exhausted.html

 

 Textul a fost tradus şi publicat cu acordul participanţilor la interviu. Le mulţumim.

 

Paul Kincaid (Marea Britanie) – „Blogărind Premiile Hugo: Declin” : http://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid/

 

Paul Kincaid (Marea Britanie) – Extinderea vîrtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012 :

http://revistanautilus.ro/articole/paul-kincaid-marea-britanie-extinderea-virtejului-cele-mai-bune-antologii-sf-ale-anului-2012/

 

Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial.

A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.

Este autorul volumelor :

A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2011 i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” (în curs de traducere – Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.

2312 vizualizari

4 Comentarii

  1. […] Interviu cu Paul Kincaid – partea I […]

  2. […] Interviu cu Paul Kincaid – partea I […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.