REVISTA NAUTILUS / Articole / Firescul realismului magic: Vasile Voiculescu

Firescul realismului magic: Vasile Voiculescu

Eugen Cadaru • 10:05 - 02.11.2014 • 

vasile-voiculescu

A spune că Vasile Voiculescu a scris (și) proză de factură realist-magică pare oarecum tautologic. Oricine a trecut prin școală a auzit cel puțin de Lostrița și de povestea pescarului Aliman, un tânăr care s-a lăsat sedus de o „nagodă cu înfățișare de lostriță”, care apelează la practici magice pentru a putea trăi această iubire și care sfârșește prin a fi devorat cu desăvârșire de către aceasta. Deși mai degrabă redusă ca întindere, îmi pare că această povestire nu este degeaba considerată exemplul cel mai elocvent din proza semi-fantastică voiculesciană, și asta pentru că în numai câteva pagini autorul reușește să sintetizeze aproape toate temele pe care le regăsim mai apoi și în celelalte povestiri: supranaturalul rural dominat de credința în duhuri suprafirești ascunse în elementele naturii (chiar lostrița, știma cea vicleană), în vraci făcători de farmece, în descântece magice; demonismul erotic, mitul vânătorului ancestral (al pescarului, în acest caz), matricea acvatică a genezei universale, reintegrarea omului în natură, care se realizează doar cu prețul sacrificiului suprem. O variație a ultimelor două teme din enumerarea precedentă o putem regăsi într-o povestire „soră” a Lostriței, și anume Pescarul Amin, unde vedem cum un alt tânăr pescar alege să urmeze aceeași soartă, a reintegrării în fluxul primordial al naturii (renunțând la existența umană), după ce devine conștient (prin intermediul unei călătorii astrale în străfundurile mediului acvatic și în propriul său subconștient, la care are acces după ce își dă sufletul de trei ori peste cap) de originile sale primordiale.

O altă temă care revine în mod recurent în proza realist-magică voiculesciană este demonismul erotic, dragostea obsesivă asemănătoare cu starea de transă, care îi poate încerca pe unii dintre oameni. Tratat în mod exemplar în două narațiuni de întindere medie (Sakuntala și Iubire magică – un sâmbure de roman), acest subiect pare a explora limitele abisului din sufletul uman, încercând să arate până la ce fel comportament poate ajunge cel prins în capcana seducției precum și resorturile acestei stări sufletești. Și, la fel ca și în Lostrița, prima explicație care ni se oferă este aceea a vrăjii, spunându-ni-se că acei aflați în această stare au fost vrăjiți, adică starea sufletului/psihicului lor a fost alterată prin acțiunea unei forțe/energii venind din afară. Dacă în Sakuntala Vasile Voiculescu face doar expozițiunea acestei problematici prin crearea unei extraordinare atmosfere magice, în Iubire magică, el ne oferă și soluția de ieșire din aceasta situație, și anume apelarea la o contra-vrajă care anulează efectul presupuselor vrăji inițiale. Așadar, în această povestire, naratorul, disperat fiind de patima sa obsesivă pentru preafrumoasa Mărgărita (care îl provoca și apoi îi respingea toate insistentele erotice, în jurul căreia roiau pretendenții și despre care se spunea că este o vrăjitoare hidoasă transformată prin farmece într-o preafrumoasă fată), apelează la o altă vrăjitoare – Sibila – pentru a i-o vrăji pe Mărgărita astfel încât aceasta să dea curs propunerilor sale de căsătorie. În urma acestui demers, ceea ce obține eroul nu este iubirea Mărgăritei ci capacitatea de a vedea adevăratul chip al acesteia, care se dovedește a fi acela al unei zgripțuroaice hidoase. Astfel, eliberat de efectul seducției și aflând cine se ascunde sub ambalajul minunat al corpului perfect, el fuge și redevine liber. Un singur lucru aș mai adăuga: dacă la primul nivel ni se spune ca tânărului i-a fost permis să vadă fizicul real al celei de care se îndrăgostise, eu aș fi un pic de altă părere și as spune că, de fapt, ceea ce eroul a reușit să vadă a fost chipul sufletesc al preafrumoasei fete, o fată care – într-o citire cât se poate de realistă a fenomenului – nu făcea decât să-și folosească frumusețea fizică dăruită de natură spre a-i chinui și chiar nenoroci (după cum ni se spune în povestire) pe băieții sau bărbații ce se îndrăgosteau de ea…

Dar erosul poate fi nu numai demonic, ci și angelic, pozitiv, declanșator a tot ce este mai curat în om. Dovada pentru această abordare diametral opusă este povestirea Căprioara din vis, în care vedem cum emoția iubirii generează în sufletul omului dăruire de sine, blândețe și nevoia de a exprima prin artă aspirația profundă spre Transcendență. Și în această povestire apare călătoria astrală în străfundurile subconștientului („a inconștientului atoateștiutor”) sub forma unui vis din ajunul Bobotezei (când se deschid cerurile, joacă comorile pământului și visele au tâlc) în care eroul – un vânător pasionat – își revede fragmente din propria sa existență petrecută într-un timp imemorial.

Din nou, toate aceste teme (călătoria astrală în subconștient, întoarcerea în negura timpului, trecutul fabulos, vraja, descântecul, relația strânsă cu natura, omul care izbutește să se (re)integreze în aceasta și să-i controleze fenomenele) le regăsim și în Ultimul berivoi, unde vedem cum un bătrân solomonar (arhetipul bătrânului înțelept sihăstrit într-un cătun uitat de lume, descendent al vechilor oameni, ce încă mai poartă căciula sacră a acestora) reușește prin ritual magic și sacrificarea propriei sale vieți să redeștepte instinctul de apărare al vitelor atacate de un urs, urs descris ca fiind o entitate demonică, caci se pricepe a ocoli capcanele și a-i lua prin surprindere pe gospodari. Foarte reușită în această povestire este atmosfera generală de timp prezent dar și imemorial totodată, ce poartă în el pecetea vremurilor mitologice: uriași, practici străvechi, meșteșuguri primitive, bătrâne solomonării…

Toate cele arătate până aici cred că demonstrează cu prisosință caracterul sincretic al operei lui Vasile Voiculescu, adică prezența acelui amestec de context real și evenimente/personaje suprafirești care constituie condiția primordială a existenței realismului magic într-o operă literară. În ceea ce privește cel de-al doilea element constitutiv, și anume perspectiva autorului de a prezenta evenimentele sau personajele fantastice ca fiind o parte absolut firească a realității cotidiene, voi aduce drept argument un scurt citat din opera exegetică a criticului literar Roxana Sorescu:

“Voiculescu concepe o serie de povestiri despre întâmplări stranii, extraordinare, care captează atenția, interesul, participarea cititorului, transmițându-i concomitent acestuia și mesajul ascuns. Pentru cititorul contemporan obișnuit, acestea sunt povestiri fantastice, omul ezitând între explicația rațională și recunoașterea unor forțe deocamdată iraționale; pentru autorul lor ele sunt povestiri realiste, verosimile, despre felul în care se manifestă energia spirituală în univers.”

Quod erat demonstrandum !

Până de ziua națională, toamnă frumoasă și pe cât posibil însorită să aveți!

1943 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.