REVISTA NAUTILUS / Articole / Fascismul și science fiction-ul (3)

Fascismul și science fiction-ul (3)

Aaron Santesso • 16:02 - 07.05.2016 • 

Partea a III-a

Insistența că SF-ul s-ar referi în mod inerent la înstrăinare este extrem de utilă pentru cei care doresc să dezbată și să analizeze „progresismul” esențial al acestei comerciale subspecii narative. Din moment ce înstrăinarea a fost asociată cu teoriile stângiste ale literaturii, cel puțin de la opera lui Brecht încoace, această ipoteză a permis multor critici să invoce destul de ușor proprietatea tranzitivă și proclamarea science fiction-ului ca fiind în mod inerent marxist sau cel puțin eliberator.

Destul de ușor, pentru cei care consideră diferența și reinventarea ca fiind exclusiv idei de stânga și care sunt dispuși să treacă sumar cu vederea o tradiție politică foarte diferită a „înstrăinării”. Ușor, de asemenea, pentru cei care înțeleg „science fiction-ul” ca pe o tradiție ideologic unificată – sau ca pe una restrâns concepută, un corp de elită cuprinzând texte serioase ridicându-se deasupra gunoaielor SF-ului popular.

Carl Freedman și-a menționat obiectivul, acela „de a susține science fiction-ul așa cum a făcut Georg Lukács pentru ficțiunea istoricizantă…. La fel cum Lukács consideră că romanul istoric este o subspecie ficțională privilegiată și paradigmatică pentru marxism, așa susțin și eu că science fiction-ul se bucură de atenție – și ar trebui să se recunoască faptul că se bucură de-o astfel de poziție – nu numai în ceea ce privește marxismul, ci și în cazul teoriei critice în general.”

Georg Lukács, în ciuda tuturor proclamațiilor sale despre „roman”, este foarte atent de a marca o anumită parte a tradiției ca fiind relevantă pentru teoriile sale: „realismul” istoric perfectat de Walter Scott și moștenit de Balzac și Tolstoi („naturalismul” unui Flaubert, de exemplu, nu se califică).

Carl Freedman simte în mod clar, în mod corect, că o abordare lukácsiană a problematicii valenței politice a SF-ului înseamnă a folosi selectivitatea proprie a lui Lukács.

Pentru Freedman, asta înseamnă rejectarea tuturor acelor zone ale SF-ului – în special ale pulp-SF-ului – care nu se potrivesc bine cu dogmele criticii marxiste și cu noțiunea de „înstrăinare cognitivă”: „atmosfera generală ideologică a lumii considerată a fi lumea science fiction-ului [adică a maculaturii tip pulp SF] a fost prin urmare, inospitalieră criticilor radicale asociate cu tendința generică a science fiction-ului, în sensul puternic al înstrăinării cognitive.”.

Acele lucrări „reacționare” sau pulp-SF și „ideologia lor regresivă” trebuie să fie lăsate în urmă. O dată purificat de „rezidualele asociații cu paraliteratura”, SF-ul poate fi recunoscut ca fiind ceea ce este cu adevărat, o subspecie narativă de stânga.

Prin urmare, argumentul critic, ca atare, ar fi că „tendința generică” a SF-ului este una progresistă, că temele acestuia sunt în mod natural progresiste, că structurile sale sunt în mod natural progresiste.

Eu sugerez în schimb că pretențiile care se pot emite cu privire la înclinațiile unei subspecii narative de consum în cazul în care ne concentrăm asupra anumitor direcții și tendințe ale tradiției sunt limitate numai de selecțiile și tendințele alese.

Voi argumenta că anumite alte componente ale SF-ului – din moment ce SF-ul ca întreg (cuprinzând totul, de la cyberpunk la ficțiunea sefist-militaristă, cel puțin) cu greu ar putea fi considerat a fi politic unificat – poate fi recunoscut ca fiind orice altceva decât „în mod natural” progresist, dar asta nu înseamnă că ar fi sau ar fi fost puternic aliat cu politica fascistă.

Dar anumiți tropi și anumite tradiții ale SF-ului originar conțin ADN-ul fascismului, în asemenea măsura încât și autorii umaniști-liberali și progresiști folosesc de multe ori (din neatenție, probabil) tropi și strategii narative fasciste.Aceste stereotipii fasciste întrerup și dezamăgesc anumite așteptări ideologice trâmbițate a fi sau considerate a fi native genului.

Cartografierea acestor tendințe, sper că va încuraja o regândire a revendicărilor mai radicale făcute în ceea ce privește „politica SF-ului” și sper în creionarea unor nuanțe suplimentare în decursul unor conversații importante și cu adevărat centrale care are acum loc în studiile critice dedicate SF-ului.

Marea majoritate a studiilor critice dedicate analizei conotațiilor fasciste din SF aparține tradiției „externe” a criticii politice, se concentrează asupra unor scriitorilor individuali, tratând fascismul ca pe o decizie auctoriale independente sau ca pe un capriciu.

Cea mai faimoasă conexiune dintre fascism și SF, este, fără îndoială, povestirea lui William Gibson „The Gernsback Continuum” (1981), în care arhitectura utopică tipică maculaturii sefultiste a anilor 30, este comparată cu fantasmele unor cretini membri ai Hitlerjugend (Tineretul hitlerist).

Într-adevăr, autorii SF au fost per total mult mai dispuși să admită existența omniprezentă a unor astfel de stereotipii în cadrul SF-ului sau cel puțin în anumite componente ale SF-ului decât criticii SF, dintre care mulți (de înțeles, probabil, având în vedere lunga luptă pentru a valida SF-ul ca o subspecie narativă demnă de atenția criticii serioase) s-au concentrat asupra exonerării SF-ului de asemenea percepții, permițându-i acestuia să rămână nepătat politic: prin urmare, declarațiile lui Carl Freedman că SF-ul trebuie să fie eliberat de asociațiile sale cu maculatura de tip pulp-SF sau recunoașterea de către Andrew Ross, în sudiul său „Strange Weather” că pulp-SF-ul deborda de „idei proto-fasciste”, în timp ce anunța că el este mult mai preocupat de „sfidarea convingerii durabile a criticii culturale conform căreia producția fițuicilor sefultiste de pulp-SF a fost o industrială subcultură proiectată pentru a gava un public pasiv, ignorant și incult cu o dietă de gunoaie reacționar-senzaționalist- escapiste”. Andrew Ross continuă să susțină că Gibson, de exemplu, ignoră „progresismul” pulp-SF-ului. Astfel, chiar dacă Ross recunoaște că Gernsback și alții utilizau SF-ul pentru a recruta cititori conform unor concepte cvasi-fasciste, avem tendința să plecăm mai degrabă urechea la informațiile despre clubul SF New York Futurians și încercările eroice de a transforma SF-ul într-un mijloc de luptă împotriva fascismului.

Va urma.

©Aaron Santesso

Titlul original : „Fascism and Science Fiction”

Traducere de Cristian Tamaș.

Traducerea și publicarea s-au făcut cu acordul autorului și a editorului revistei „Science Fiction Studies”, Prof.Dr.Arthur B.Evans. Le mulțumim.

Profesorul Dr. Aaaron Santesso predă literatura la School of Literature, Media and Communication, Ivan Allen College of Liberal Arts, Georgia Institute of Technology (Atlanta, Georgia, S.U.A.).

A publicat trei cărți inclusiv culegeri critice dedicate lui Jonathan Swift și satirei la celebra Cambridge University Press.

Prima carte a profesorului Santesso este intitulată „A Careful Longing: The Poetics and Problems of Nostalgia” și demonstrează că înțelegerea noastră modernă a nostalgiei reprezintă parțial moștenirea secolului al XVIII-lea.

Cel mai recent volum al său se numește „The Watchman in Pieces: Surveillance, Literature, and Liberal Personhood”.

809 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.