REVISTA NAUTILUS / Articole / Farfuriile zburătoare n-ar ateriza niciodată la Lucca (IV)

Farfuriile zburătoare n-ar ateriza niciodată la Lucca (IV)

Arielle Saiber • 16:15 - 01.07.2012 • 

Ficţiunea science fiction-ului italian

Analiza sintactică a SF-ului italian, Partea a II-a

Cum a spus Vonnegut, „and so it goes…”*. Încercînd să definim ceea ce este SF-ul italian, eu, precum cei dinainte de mine, risc să cad pradă generalizărilor şi stereotipurilor.  Iar pe deasupra o asemenea încercare poate fi condamnată de la început.

Ce să faci cînd o întîlneşti o carte precum cea a lui Massimo Mongai, „Memorie di un cuoco d’astronave” (Memoriile unui bucătar de astronavă) (1997), care se concentrează asupra filosofiei gastronomice şi aventurilor unui bucătar intergalactic numit Rudy „Basilico” Turturro avînd misiunea de a duce bucătăria italiană tuturor speciilor din galaxie?
„Memoriile…”, roman cîştigător al Premiului Urania este foarte apreciat de către comunitatea SF italiană. O naraţiune dezlănţuită şi amuzantă, asemănătoare celor ale lui Douglas Adams din seria „Ghidul autostopistului galactic” (The Hitch Hiker’s Guide to the Galaxy) şi „Terra” de Stefano Benni, ce satirizează obsesiile culinare ale Italiei şi ale planetei în privinţa gastronomiei italiane, folosind genul SF ca un mediu pentru a ironiza, dar şi a celebra unul dintre aşii pe care Italia ştie că-i are în mînecă.
Aşa cum mulţi cercetători şi autori italieni care au analizat SF-ul italian au şi subliniat, genurile fantasy-ului, horror-ului şi fantasticului par să fie toate  mai apetisante pentru cititorul modern italian de SF.

Carlo Pagetti crede că e ceva care are de a face cu „retorica cognitivă” a hard SF-ului (1993, 631). Această observaţie ne provoacă să înţelegem ce ​​este „retorica cognitivă” şi de ce un popor renumit pentru  retorica sa şi bogat în „diversitatea modurilor de abordare a gîndirii”, mai degrabă decît „abordarea tip gadget” a varianţei povestirilor (a se vedea Yaszek, 2008, 388) ar avea vreo adversitate pentru o astfel de literatură.

Apelînd la propensiunea Italiei pentru „fabulos şi capricios” aşa cum o face Pagetti, putem lumina forma pe care SF-ul italian pare s-o fi luat. SF-ul italian a fost caracterizat de autori italieni înşişi ca fiind „Neo-Fantastic” (Pagetti 1993, 631), „soft” (Montanari 1981b, 456), mai mult introspectiv şi psihologic, avînd mai degrabă umor şi excelînd în satiră, utilizarea istoriei şi manipularea timpului (Gaudenzi 2007) decît SF-ul produs în altă parte. Catani a remarcat că destul de mult SF italian fuzionează teme ale genului cu „narrativa italiana colta” (naraţiuni ale literaturii înalte) şi forme lingvistice unice (2002). Şi mulţi alţii au remarcat „umanitatea” SF-ului italian.
Autor şi editor, Inisero Cremaschi, în introducerea sa din 1964 a volumului „I labirinti del terzo pianeta” (Labirinturile celei de a treia planete) — cea de a doua antologie de SF italian publicată în Italia, afirmă că SF-ul italian „se distinge de science fiction-ul străin, pentru că ne duce în alte galaxii … în scopul de a ne aduce înapoi la locul de plecare: Pămîntul” (1964, 10).
În mod similar, bunicul SF-ului italian si unul dintre autorii cei mai prolifici şi celebri, Lino Aldani a remarcat că „autorii italieni au încercat, chiar de la început, să ofere o foarte concretă reală şi convingătoare reprezentare a condiţiei umane” (citat în Della Corte şi Pestriniero 1996, 53). Realitatea concretă a condiţiei umane pătrunde mult (deşi nu tot) SF-ul italian şi este un ecou al modalităţilor veriste şi neorealiste utilizate de către unii care au fost în opoziţie cu SF-ul italian.
Elementul cel mai interesant şi aş spune, unic în a fi găsit în SF-ul italian este literaritatea explicită şi conectarea la umanismul academic. Curtoni, de exemplu, este mândru de ceea al său „liceo classico” şi titlul său universitar în filologie au contribuit la scrisul său SF (2000, 124).

[nggallery id=62]

Multe dintre cele mai bune lucrări timpurii ale SF-ului italian au fost, de fapt,  operele ale unor bine cunoscuţi scriitori din mainstream. Unii dintre aceşti scriitori, cum ar Primo Levi, Dino Buzzati, şi Tommaso Landolfi  — nu se identificau per se cu SF-ul, în timp ce alţii, care se identificau, ar fi putut să fi fost incluşi în lumea literaturii „serioase” având în vedere naraţiunile lor fantastice, suprarealiste, moderniste, experimentaliste.
Anna Rinonapoli, în magnifica sa povestire, „Eroaldo o dell’estetica fantascientifica” (1963), de exemplu, se referă la elitismul academic al criticii literare italiene, la domeniul pedagogiei, la birocraţia italiană şi la nepotismul peninsular, la fetişizarea şi zeificarea ştiinţei, şi chiar la SF-ul în sine, toate dintr-o singură lovitură.

Protagonistul Eroaldo Banconi, un profesor gimnazial de literatură ce încearcă să cîştige un „concorso” pentru o încadrare cu un salariu mai mare, trăieşte într-o lume plină de smog, în care spaţiul suficient şi aerul purificat reprezintă o marcă de castă. Aflăm prin intermediul studiului său pentru examen că toate textele literare sînt acum interpretate printr-o optică ştiinţifică şi „fantaştiinţifică” Eroaldo citeşte cărţi cum ar fi „Magia e conoscenza scientifica nei poemi omerici” (Magie şi cunoaştere ştiinţifică în poemele homerice) şi „Trionfo della scienza nelle Georgiche di Virgilio” (Triumful ştiinţei în Georgicile lui Virgiliu) (279), îi vituperează pe detractorii social-realişti ai SF-ului din secolul XX şi observă modul în care actuala şcoală a criticii dedicată lui Dante îşi bate joc de dantiştii din trecut, care-şi pierdeau timpul întrebîndu-se  ce o fi însemnînd „Veltro” (ogar) în loc de a discuta despre viteza cu care Dante călătorise prin empireu (viteza sunetului, a luminii ?) şi înţelesul dat de Dante termenului „folgore” (fulger), având în vedere că nu putea să aibă vreo noţiune despre electromagnetism (287).

Eroaldo aderă la filosofia lui Goldenkatz, care consideră că roboţii sînt cei mai potriviţi în a se ocupa de toată predarea şi evaluarea cunoştinţelor şi asta pînă află că examinatorii de la concurs nu sînt fani ai lui Goldenkatz, ci mai degrabă dintre cei care urmează principiile „libertăţii personalitaţii”, regăsit în „fantapsicologia” şi „fantapedagogia”. Îşi schimbă rapid abordarea şi oferă o expunere strălucită cu privire la modul genial în care Leopardi, în special în poemul „A Silvia” reprezintă cel mai înalt punct al indicelui „fantascientifico „, aşa cum abordează timpul şi pierderea în termenii unor universuri posibile. Eroaldo continuă să cobzărească premoniţiile ştiinţifice ale lui Carducci şi Foscolo şi ale multor altora. Eroaldo cîştigă examenul, devine un traseist pedagogic, şi îşi dă seama că dragii săi roboţi pot greşi din cauza erorilor umane şi a corupţiei. Convingerea sa că şcoala italiană „pute din cauza păcatului umanist” (272) capătă un sens cu totul nou.

Cu un stil foarte diferit dar la fel de jucăuş şi literar este povestirea lui Sandro Sandrelli, „Il suggeritrone” (1964a), care relatează efectele dezastruoase ale unei curioase invenţii destinate actorilor. Pentru a o ajuta pe prietena lui să devină o actriţă mai bună, Pik Molander inventează o maşină care poate face din oricine o superbă prezenţă dramatică. „Suggeritrone” creează în mintea cuiva scene din cele mai mari performanţe dramatice anterioare, cum ar fi cele ale  actorilor de vîrf  din piesa „Othello” de Marele Sheckley (!). Din păcate, suggeritrone o ia razna şi întregul oraş Tappu începe să nu mai facă nimic altceva decît să interpreteze părţi din piese de teatru. Și nu peste mult timp, jocul se transformă în realitate, tragediile fictive în tragedii reale, şi practic întreaga populaţie moare prin asasinare sau sinucidere.

În mod similar în privinţa utilizării referinţelor literare este şi povestirea din 1991 a lui Vittorio Catani, „Storia di Omero” (Povestea lui Homer). Acest Homer, ca şi tizul său, se întoarce dintr-o călătorie şi-i găseşte dornici pe oameni să-i audă aventurile. Dar devine repede evident că cele trei superbe tinere femei (deşi acestea sînt menţionate la masculin !), care-l întîmpină cu drag, nu sînt membre ale familiei lui, şi nici chiar în întregime umane. Sînt oameni sintetici, androizi, vorace în a afla cunoştinţe şi experienţe noi, pe care le absorb de la oameni într-un mod destul de explicit şi fatal (pentru om), literalmente „sirenic” dacă vreţi.

Mai puţin unică naraţiunii italiene SF, dar mult mai răspîndită, mai ales în ultimele decenii, este structura intrigii (sau a ceea ce unii ar considera un subgen sau mod) ucroniei, cu ale sale întrebări contrafactuale : ce se întîmplă dacă lumea s-a modificat ?
Ucroniile italiene se situează de cele mai multe ori în trecut italian glorios sau lipsit de glorie: Evul Mediu şi Renaşterea, sau perioada dictaturii fasciste (uneori în ambele epoci). Printre cele din urmă există numeroase şi excelente romane precum „Inchizitorul Eymerich”* de Valerio Evangelisti (zece volume publicate între 1994-2010) care urmăresc aventurile neliniştitului şi ambiţiosului călător temporal inchizitorul dominican şi „magus” (mag) din secolul XIV-lea din  Catalonia (Nicolau Aymerich) şi romanul „Lungo  i vicoli del tempo” (2002) de Lanfranco Fabiani care descrie un Leonardo da Vinci care inventează o maşină de călătorit în timp şi un Boccaccio ce se stabileşte în Franţa şi scrie „Decameronul” în franţuzeşte.

Printre ucroniile cu acţiunea în perioada fascistă,  „fantascismo”, cum pe bună  dreptate le botează Lippi (2005, 26),  cîteva care merită a fi remarcate sînt seria „Occidente” de Mario Farneti (serie lansată în 2001), în care se rescrie domnia fascismului (Mussolini nu se aliază cu Hitler, regimul său nu cade  iar Italia este o superputere azi) ; şi strania povestire a lui Francesco Scalone, „M. (Mille Mondi Ancora)” (1999), în care protagonistul încearcă din nou şi din nou prin tot „multiversul” să oprească începerea celui de al doilea război mondial, dar este ucis în mod repetat de femeia de care s-a îndrăgostit, care este hotărîtă să împiedice nedeclanşare războiului. Foarte bună este şi povestirea lui Luca Masali, „I biplani d’Annunzio” (1996), o istorie alternativă mult apreciată a cărei acţiune se desfăşoară parţial în cursul primului război mondial, avînd ca personaj principal un pilot care se deplasează în timp între 1914 şi războiul din anii 90 din Bosnia.

O excelentă antologie care acoperă toate perioadele istorice (unele destul de aproape de prezent), este editată de cercetătorul şi autorul Gianfranco De Turris, „Se L’Italia” (2005). Antologia include şaisprezece istorii alternative despre ce s-ar fi întîmplat dacă Roma ar fi fost fondată de Remus (Fabio Calabrese), sau dacă Dante nu ar fi scris „Divina Commedia” (Giulio Leoni), sau dacă bancherii genovezi ar fi finanţat călătoria lui Columb în America (Andrea Angiolino şi Paolo Corsini), sau dacă Uniunea Europeană ar fost fondată cu cincisprezece ani mai devreme ( Pierfrancesco Prosperi).

Noua revista „IF” (numele său a fost inspirat atît poemul lui Kipling şi legendarul revista americană cu acelaşi nume) a dedicat recent un întreg număr istoriilor alternative, coperta evocînd inconfundabil cel de al doilea război mondial. Aceste romane si povestiri ar putea fi considerate ca făcînd parte din ceea ce colectivul Wu Ming numeşte „Noua Epică Italiană”, în măsura în care şi participă activ la construirea ficţiunii metaistorice.21

În timp ce ucroniile nu trebuie să includă călătorii temporale sau lumi paralele, de multe ori o fac. Teme referitoare la timp şi dispozitivele ficţionale sînt, desigur, fundamentul călătoriilor SF: salturile FTL (hiperluminice), „warp-urile”, precum şi mecanismele destinate transportului persoanelor sau informaţiilor (de multe ori, indiferente la toate consecinţele posibile ale înfricoşătoarelor paradoxuri care au fost imaginate la începuturile teoriei relativităţii : inclusiv pisica lui Schroedinger şi uciderea accidentală a bunicilor noştri). Poate că o relaţie specific italiană cu timpul este în parte diferită de cea a unui american pentru că italienii trăiesc cu mii de ani de istorie în jurul lor, şi pentru că, cel puţin pînă foarte recent, au trăit mai puţin presaţi de un sentiment de urgenţă legat de programul de lucru (nu că o viaţă mai lentă n-ar conţine şi proprii factori de stres).

Naraţiuni care includ inexplicabile „pierderi” de timp, sau accelerarea timpului, există cu siguranţă în SF-ul italian, deşi par să fi nu la fel de des întîlnite ca alte teme. Se pot deduce multe din dorinţa de  „încetinire”, de fapt, prin lectura povestirii din 1954 a lui Dino Buzzati, „La Machina del tempo” ( trad. rom. „Mașina de oprit timpul”, CPSF nr.257-258/1965) . Aceasta spre deosebire de tipul de obicei întîlnit în literatură este un oraş întreg (construit în afara localităţii Grosseto),  aflat sub influenţa cîmpului „C” de radiaţii electromagnetice ceea ce încetineşte timpul astfel încît locuitorii să poată trăi mai mult.

Totul merge bine pînă cînd un om de ştiinţă american din Buffalo teoretizează că dacă acel  „Cîmp C” încetează să acţioneze, populaţia va îmbătrîni brusc mult, mult mai rapid decît cei care nu au venit în contact cu acea radiaţie. Riscurile de extindere a vieţii, căutarea nemuririi şi construirea de utopii au fost bine exersate în SF. Povestirea lui Buzzati cu toate acestea, este o fascinantă micro-examinare a dorinţei nutrite de mulţi de a încetini timpul.

*  „and so it goes…” : „aşa merg lucrurile” – leitmotiv din romanul „Abatorul cinci sau Cruciada copiilor” (Slaughterhouse-Five, or The Children’s Crusade: A Duty-Dance with Death, 1969) de Kurt Vonnegut, trad. Rodica Mihăilă, colecţia Globus, editura Univers, 1983 (nota trad.)

**  în româneşte au fost traduse romanele lui Valerio Evangelisti,Nicolas Eymerich Inchizitorul”, „Taina inchizitorului Eymerich” (2005), „Cherudek”(2007) – editura ALL (nota trad.)

 

21 [Nota editorilor : despre subiectul colectivului Wu Ming, a se vedea lucrarea lui Fulginiti &Vito, „New Italian Epic: Un’Ipotesi Di Critica Letteraria, E D’Altro”  şi interviul lui Vito cu Wu Ming din acel volum.]

 

Va urma

 

Traducere de Cristian Tamaş

© Arielle Saiber & California Italian Studies Journal, S.U.A.

Articol publicat în revista California Italian Studies Journal (Volume 2, Issue 1, 2011), cu titlul „Flying Saucers Would Never Land in Lucca: The Fiction of Italian Science Fiction” :

http://escholarship.org/uc/item/67b8j74s

În numărul 1, volumul 2, 2011 al publicaţiei menţionate există mai multe articole referitoare la science fiction-ul italian : http://escholarship.org/uc/ismrg_cisj, tema fiind „Italian Futures”.

Traducerea a fost efectuată cu acordul şi permisiunea doamnei Prof. Arielle Saiber şi a editorilor publicaţiei California Italian Studies Journal, S.U.A.  Le mulţumim.

1294 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.