REVISTA NAUTILUS / Articole / Economia unui text literar

Economia unui text literar

Ovidiu Petcu • 9:19 - 16.04.2011 • 

Economie: folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau băneşti, limitată la strictul necesar în cheltuieli; cumpătare, chibzuială, măsură.

De ce e nevoie de o „folosire chibzuită” a „mijloacelor” literare, „limitată la strictul necesar”?

După cum ştim cu toţii, mulţimea frazelor unui discurs creează o succesiune de „imagini” prin faptul că fiecare cuvânt evocă în mintea ascultătorului imaginea obiectului, a însuşirii sau a acţiunii desemnate de vorba respectivă. Astfel, cuvântul armonie – acea potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg – evocă în mintea noastră potrivirea sunetelor dintr-o compoziţie muzicală; cuvântul simfonieansamblu (armonios) de elemente care concură la producerea unui anumit efect – evocă „imaginea” auditivă a unui anume creaţii muzicale (interpretată de o orchestră… simfonică, evident), „imagine” pe care o decodificăm într-un sens impresionant ş.am.d. Ei bine, economia textului – deci „folosirea chibzuită” a „mijloacelor” literare, „limitate la strictul necesar” – uşurează crearea de armonie între sensuri, generând acea „simfonie” a cuvintelor proprie operei literare de calitate şi facilitând astfel producerea unui anumit efect artitic.

Ne amintim că mijloacele prin care se creează efectul artistic în literatură sunt multiple: de la vocabular – folosit de autor nu doar ca vehicul de sensuri, ci şi ca „macro-adjectiv” ce participă la re-crearea unei epoci, a unei atmosfere particulare etc. (arhaismele personajelor din trecutul îndepărtat, argoul interlopilor „de cartier”, limbajul specialiştilor, regionalismele oamenilor de la ţară etc.) – până la epitet, comparaţie şi metaforă, de la a utiliza dimensiunea frazelor pentru a genera dinamism (fraze scurte) sau lentoare (fraze lungi) până la alternanţa lungimii acestora – după un tipar sau altul – pentru a se obţine o anumită „melodie”, proprie unei anumite atmosfere sau „coloraturi” ambientale… de la jocul sensurilor vehiculate până la folosirea nonsensului ca „amplificator” de sens… şi mai sunt: armonia imitativă, acel efect stilistic obţinut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură, armonia vocalică, un fenomen fonetic ce constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt etc., etc., etc.; dar… toate astea cu „măsură”, adică „limitate la strictul necesar”!

Cum să stabileşti măsura acestei limite?

Einstein se plângea că nu are timp să fie concis – şi avea dreptate: nu-i o treabă simplă să reduci la minimum necesar mulţimea cuvintelor necesare descrierii unui fenomen complex. Oricum, limitarea discursului literar la proporţii rezonabile este altceva decât concizia discursului ştiinţific.

„Concizia” literară nu implică reducerea numărului de cuvinte, ci selectarea lor: eliminarea expresiilor ce disipă inutil atenţia cititorului, „parazitînd” imaginea literară. Aşadar, măsura limitei constă în funcţionalitate: distribuite în proporţii specifice, sensuri bine alese evocă imagini clare, fără „purici”.

Cum să găseşti raporturile corecte între diversele cantităţi de elemente, cum să găseşti, adică, acele proporţii?

Modelul artei a fost şi rămâne mereu natura.

Armonia naturală constă în proporţionalitatea elementelor prin stabilirea de raporturi între cantităţi necesare şi suficiente, fapt observat încă din antichitate. Se ştie că nu doar aspectul plantelor şi animalelor pare să implice munca unui designer excepţional, ci şi aspectul structurilor nevii: „sălbăticia” peisajului stâncos poate fi de-a dreptul fermecătoare, ori sinuozităţile unui ţărm privit din avion, aşa cum arată coastele Angliei, dantelate de spuma valurilor.

Cum de le percepem astfel? Eroziunea ţărmului se face „în cantităţi necesare şi suficiente”?

Cu vreo 50 de ani în urmă, imaginea coastei britanice i-a inspirat lui Benoît Mandelbort cercetările privind autosimilaritatea: generarea imaginii mărite a unui model mic prin asocierea repetată a mai multor asemenea modele. De exemplu, pentru a genera fulgul lui Koch se pleacă de la un triunghi echilateral cu un vârf în sus, suprapunându-i un triunghi identic, dar cu vârful în jos; astfel se obţine o stea cu şase colţuri; prin asocierile repetate (iteraţii) ale acestei figuri de bază rezultă imaginea stelei cu şase colţuri, dar mult mărită şi cu marginile „dantelate” de mulţimea steluţelor cu şase colţuri ce o compun. Aşadar, se demonstrează matematic observaţia că natura creează structuri proporţionale prin repetarea unor structuri elementare conform unor tipare precise.

Desigur, asocierea atomilor în structuri tot mai mari până la formarea de molecule şi apoi a diverselor corpuri macroscopice nu poate fi străină de proporţiile care genereză armonia naturală: acele „cantităţi necesare şi suficiente” în a echilibra balanţa fenomenelor lumii.

Imitându-şi lumea sau inventând lumi noi, scriitorul trebuie să-şi însuşească acelaşi mod economicos de lucru; dar cum anume?

Crescut în mijlocul naturii (sau deprins cu observarea ei), omul se obişnuieşte cu aceste proporţii până la… condiţionare – intră în rezonanţă cu formele, culorile, zgomotele mediului; rezonând la frumuseţea naturii, omul capătă abilitatea de a sesiza, de a „imita” şi a „re-inventa” armonia naturii prin intermediul actului artistic (în muzică, pictură, literatură etc.).

Cu timpul, printr-un mecanism similar, lectura abundentă de opere valoroase creează un anume „simţ al proporţiilor” componentelor textului literar. Este, de fapt, acea sensibilitate care poate conduce individul uman pe drumul creaţiei artisice.

Printr-o aparentă ironie a naturii, cititorul are nevoie de aceeaşi sensibilitate; căci, practic, cititorul re-creează cu mijloace proprii lumea creată de scriitor. Aşadar, atenţie la posibila disproporţie dintre sensibilitatea autorului şi a cititorului!

…La anumiţi indivizi, acest „simţ al proporţiilor” atinge dimensiunile talentului – condiţie a creaţiei artistice performante.

Despre talent, însă, cu altă ocazie.

2875 vizualizari

Un comentariu

  1. Ovidiu Petcu spune:

    Îmi place pentru că… NU ARE GREŞELI DE TIPAR!

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.