REVISTA NAUTILUS / Articole / Despre SF-ul cu aburi (II)

Despre SF-ul cu aburi (II)

Ovidiu Petcu • 9:33 - 07.06.2011 • 

STEAMPUNK A DOUA REVOLUŢIE – (opinii de cititor – „episoadele” 1-5, „sezonul” 1)

…cum ziceam în „episodul-pilot”: să boldly go în steampunk-ul naţional; dar nu înainte de a ne reaminti că orice naraţiune reuşită „se sprijină” pe trei „picioare”: o exprimare corectă, un stil adaptat subiectului şi o compoziţie epică de natură să susţină interesul cititorului, adică să nu-i subestimeze inteligenţa.

Întrucât – logic (deci legic) – cititorii sunt la fel de inteligenţi ca autorii, abordarea aspectelor subliniate anterior se va face mai mult la modul implicit decât explicit: citatele extrase din prozele discutate vor ilustra mai bine decât mine calitatea exprimării, a stilului şi compoziţiei epice; eu doar le voi susţine. Totuşi, pentru a nu strica efectul de surpriză celor care n-au citit încă antologia, abordarea compoziţiei epice o voi realiza, pe cât posibil, cu evitatrea deconspirării amănuntelor şi, mai ales, a finalului prozelor în discuţie.

Ca „bonus” pentru răbdarea voastră şi scutindu-vă de opiniile mele (care, în ciuda aparenţelor, nu sunt literă de biblie), vom pătrunde împreună în intimitatea creaţiei scriitoriceşti (că de-aia suntem cititori!), fiecare căutând pe cont propriu unele corelaţii între textul analizat şi anumite mărturisiri făcute de autor în Povestea poveştilor (ş.c.l.). Mă rog, voi mai scăpa şi eu o vorbă-două, acolo…

Potrivit succesiunii prozelor din volum[1], autorii sunt următorii: Ioana Vişan, Costi Gurgu, George Lazăr, Michael Haulică, Ştefana Cristina Czeller, Marian Truţă, Oliviu Cîrznic, Mircea Opriţă, Aron Biro, Florin Pâtea[2].

Atenţie, pornim!

1. Ioana Vişan: PLIMBAREA DE DIMINEAŢĂ A DOMNIŞOAREI VU e o proză ce se desfăşoară duios, amintind cumva de atmosfera din romanul La Medeleni de I. Teodoreanu: cu năzbâtiile şi voioşia copilăriei, când „Picioruşele goale ale copiilor lipăiră pe pardoseala ceruită, în timp ce se alergau unul pe altul, jucându-se de-a războiul” [p. 17], sau cu năbădăile şi căldura tinereţii, când „– Nu servim combustibil pentru aeropurtate după prânz, spuse el, în timp ce îşi ştergea mâinile cu o cârpă murdară. Ordin de la Primărie. / Ochii fetei se îngustară, de parcă nu-i venea să-şi creadă urechilor că era refuzată. Într-adevăr, ceasul de pe perete arăta că trecuse cu cinci minute de ora douăsprezece. Sări sprintenă de pe platformă, iar Domnişoara Vu şi Mihnea o urmăriră amuzaţi cum merse tacticos spre perete, îşi trase o ladă care zăcea răsturnată pe acolo, se ucă pe ea şi, ridicându-se pe vârfuri, potrivi limbile. / – E fără cinci! anunţă ea triumfătoare” [p. 23]); şi totul se petrece pe un fundal de tihnită îndestulare, luptele se poartă departe de Iaşi…

…căci Moldova e în război cu turcii. La radio s-a anunţat că Plevna a fost înconjurată de armatele română şi rusă, dar pericolul unei schimbări în echilibrul de forţe cere urgentarea măsurilor de apărare a oraşului. Catrina, slujnica, „Se răsuci cu greutate pe călcâie, dând să se întoarcă la treburile ei – şi erau multe de supravegheat într-o gospodărie atât de mare – când podeaua se zgudui, făcând-o să-şi agite speriată braţele în aer. Tablourile dansară pe pereţii strălucind de curăţenie în soarele dimineţii şi o vază se dezechilibră, răsturnându-se pe măsuţa de lângă geam” [p. 18]. Aflată în altă cameră, bătrâna Domnişoară Vu „se agăţă cu mâinile de pervaz şi aşteptă ca ferestrele să înceteze să mai vibreze” [p. 18]. Pe parcursul naraţiunii, seismele se repetă, iar personajele cunosc sursa acestor „zguduituri”; cititorul, însă, poate doar presupune că sunt efecte ale unor lucrări legate de apărare, ceva cu nişte „platforme”, adevărul dezvăluindu-i-se treptat.

Secvenţele ce redau tehnica insolită a epocii par desprinse din viziunile lui Robida: „Strânse o aripă, trecând pe velele secundare, şi se apropie cât putu de mult de peretele clădirii. / – Ralucuţa, ai grijă! se impacientă Domnişoara Vu, văzându-şi nepoata cum se apleacă peste margine şi ciocăneşte în fereastra de la etajul întâi. / – Andrei!” [p. 26], sau: „La comanda lui, o tablă acoperită de diagrame şi calcule glisă pe peretele camerei (…). / Raluca blocă rapid comenzile, lăsând Lebăda să plutească, şi eliberându-se de centură, se sprijini de pervazul ferestrei, pregătită să-i acorde” lui Andrei „întreaga sa atenţie” [p. 27]. Scena îmi pare credibilă – adică la fel de credibilă ca vara provocată de căldura motoarelor unei rachete interplanetare (R. Bradbury – Rocket Summer (January 1999/ 2030), 1947), ca omul invizibil care vede (H.G. Wells – The Invizible Man, 1897) ori ca naveta-obuz ce „decolează” prin explozie fără să-şi facă afiş pasagerii (Jules Verne –  Autour de la Lune, 1870)… şi ca alte asemenea „abureli”. Scene incredibile?

Dacă nu e „îndesată” în text cu ajurorul unor calcule şi formule într-un exces demn de o cauză mai bună, „credibilitatea tehnică” e spectaculoasă în SF, dar nu obligatorie: ar fi ca şi cum inginerii ar contesta scriitorii – cam trei sferturi dintre cei mai buni; ar fi ca şi cum valoarea unui text steampunk s-ar măsura în litri de vapori per pagină, excesele gen UNDE SUNT ABURII??, nu e steampunk!!! devenind mai frecvente decât am putea suporta; şi rămân la ideea că, în literatură, un autor bun poate face să decoleze chiar şi o cadă de baie. Aşadar, să lăsăm Lebăda să zboare în continuare la punct fix, cu sau fără aburi şi pe baza principiilor unei aerodinamici literare, permiţând mai departe lui Andrei şi Ralucăi să-şi facă în mod subtil curte sub ochiul critic al Domnişoarei Vu, indispusă că va rata clătitele de la madam Florescu…

Totuşi, e război; şi ceva se întâmplă cu oraşul.

Privită ca „extensie” a unei cunoscute metode de mutat clădiri (mulţi am văzut-o cu ani în urmă aplicată şi în Bucureşti), metoda de apărare a Iaşului propusă de Ioana Vişan în realitatea ei alternativă este literară şi nicidecum inginerească; şi e mai degrabă simbolică decât discutabilă, pentru că autorii de SF (mai ales cei de stimpunk) nu fac literatură spre a fi recrutaţi la nevoie ca meseriaşi. Dacă R. D. Bradbury e scriitorul-poet şi A.C. Clarck e scriitorul-savant, pe care dintre ei vreţi să-l executăm?

Într-adevăr, ceva se întâmplă cu oraşul: se pare ca sistemul de apărare a fost sabotat. Unii cred că fapta s-ar datora inamicului, alţii o pun pe seama aliatului, dar autoarea nu îşi transformă personajele în detectivi: urgenţa e salvarea oamenilor. Aparent fără un efort literar notabil, cititorului i se înfăţişează dezastrul: „ – Oh, nu… gemu Raluca. S-a rupt placa de susţinere! / Pe măsură ce se apropiau puteau vedea mai bine. Într-adevăr, pământul se surpase, lăsând loc unei fisuri adânci, umplută cu fum şi dărâmături. (…) Peste Ţicău, toate drumurile erau rupte, făcute praf de înclinarea platformei. (…) O familie cu trei copii era izolată chiar pe marginea hăului. Casa li se dărâmase blocându-le retragerea. Bucăţi din platformă încă se mai prăbuşeau de-a lungul fisurii principale (…). / – Grand-maman, ţine-te bine! strigă Raluca. / Lebăda îşi luă avânt şi trecu razant pe lângă turla înclinată, gata să cadă, a unei biserici. (…)  / Raluca părăsi zona fisurii. Ridică Lebăda cât mai sus, ca să poată vedea prin fum, şi căută un loc sigur unde să-şi depună pasagerii” [p. 31-32].

…pentru că Raluca, Mihnea şi Andrei se trezesc implicându-se în operaţiuni de salvare extrem de riscante. Biata Domnişoară Vu priveşte cum din rămăşiţele plimbării de dimineaţă i se conturează doar două alternative: „a fi sau a nu fi”; şi, ca într-o reacţie alergică la pericol, brava octogenară sfârşeşte prin a se contamina cu morbul acţiunii, răcnind Ralucăi: „– Nici să nu te gândeşti! (…) Dacă insişti să perseverezi în nebunia asta, vin cu tine!  / – Eşti sigură? O să zburăm mult mai repede. / – Foarte sigură! Domnişoara Vu dădu hotărâtă din cap. (…) Cât de repede puteau să zboare?” [p. 33].

Se ştie că imaginile „pastelate” nu reprezintă cea mai potrivită alegere scriitoricească în SF – poate cu excepţia atât de dificilei literaturi pentru copii; deşi am putea s-o lăsăm ceva mai domol cu ideea că stilul în SF-ul trebuie să apeleze obligatoriu la expresii-forţă pentru a zugrvi în tuşe groase trame cu bărbatul încercat şi puternic, maşina apocaliptică şi revoltată etc. Poate că, păstrând spiritul senin al naraţiunii până la capăt, Ioana Vişan se arată cumva tributară finalurilor „dulcele” (spre deosebire I. Teodoreanu, ale cărui personaje, odată ajunse la maturitate, trăiesc drame impresionante). Poate că, deocamdată, nu a găsit calea de a „izola” replica personajului („– Foarte sigură!”) de vocea auctorială („Domnişoara Vu dădu hotărâtă din cap” – vezi citatul din alineatul anterior). Poate încă nu-i deranjată de repetiţii precum „răsturnată pe acolo, se ucă pe ea şi, ridicându-se pe vârfuri”, poate deocamdată nu-şi propune evitarea unor alăturări de cuvinte gen „prânz, spuse”,copii era”,Vu, văzându-şi”, poate…

Domnişoara Vu îşi trecu o mână peste faţă ca să-şi ascundă un zâmbet. Purtarea fetei  îi amintea de copilărie, deşi Raluca nu mai era copil” [p. 23]. Oare?

În Povestea poveştilor (ş.a.m.d.), Ioana Vişan afirmă: „Văzusem în treacăt anunţul pe Gallileo Online şi la momentul respectiv mă întrebasem: «Steampunk? Ăsta cu ce se mănâncă?», înregistrându-l în memorie la capitolul «poate», rezervat unui viitor îndepărtat” [p. 312]. În materie de subiect, „Ideea era ceva mai veche, apărută în cadrul unei discuţii de genul «De ce sunt românii aşa cum sunt?», care se încheiase cu o glumă şi cu un oftat resemnat” [p. 312] – cum altfel? În privinţa documentării, „Am făcut o listă de romane steampunk pe care intenţionam să le citesc (…) şi o listă cu scriitori români ale căror opere ar fi trebuit să le frunzăresc pentru a-mi pune la punct limbajul, ca să fiu în concordanţă cu epoca. Din păcate, planurile mele au rămas la stadiul de intenţii frumoase” [p. 312-313]; iar mai apoi, printre altele, autoarea adaugă: „M-am înarmat cu o monografie a Iaşului şi nişte hărţi vechi şi am început să planific etapele acţiunii. Când m-am trezit căutând numele unei străzi, ca să văd dacă nu se schimbase între timp, mi-am zis «Ajunge, ăsta e un text de ficţiune, nu lucrare istorică»” [p. 313]; mai exact, este cum zice autoarea: O PLIMBARE DE PLĂCERE… à la Domnişoara Vu.

2. Costi Gurgu: CETATEA NEAGRĂ „sau Mavrokastron , după cum o numeau bizantinii, ceea ce însemna de altfel acelaşi lucru, era cea mai puternică fortăreaţă de pe malul nordic al Mării Negre. Fusese ridicată de greci înainte de naşterea Romei şi, după  nenumărate asedii şi invazii, dăinuia încă pe aceleaşi dealuri, deasupra mării. Întrebarea” (intempestivă) „era însă, în acele zile, dacă avea să supravieţuiască şi celei mai întunecate ameninţări pe care o văzuse vreodată Europa” [p. 44]. Aşadar, un ev mediu alternativ în care „Căpitanul Luca al valahilor călărea de-a lungul coastei, purtând”, evident, „stindardul regelui Valahiei” [p. 44] şi apropiindu-se în galop de cetatea straniu „aninată” mai sus.

Ajuns în Sala Tronului, căpitanul Luca ia act mai întâi de prezenţa ducelui Alexandros, aşezat „în jilţul său bogat ornamentat, înălţat pe un podium din piatră, sub un baldachin aurit”; apoi observă pe zidurile sălii „blazoanele nobililor şi războinicilor care domneau peste pământurile aflate la nord şi la est de cetate”; şi, în sfârşit, vede că „Doi tineri îmbrăcaţi” ca el însuşi „în haine prăfuite, de drum, aşteptau în faţa jilţului ducal” [p. 45], adică taman între el şi tronul ducelui. Cititorul obişnuit cu o succesiune firească a „cadrelor” se poate întreba: cum de nu-i văzuse căpitanul de la-nceput? Să fi avut probleme de acomodare a vederii, că venea de-afară? Probleme de „montaj”?

Să fim îngăduitori. „Filmul” continuă: „Unul dintre ei era înalt şi suplu, cu părul întunecat, barbă deasă şi un zâmbet larg. Răzvan era conte în Banatul Severinului”; cititorul trebuie să priceapă, aşadar, că Răzvan era chiar tânărul „înalt şi suplu” de mai înainte; „Celălalt tânăr era scund şi musculos, cu părul blond şi obrazul bărbierit. Acesta” (binecuvântată precizare!) „era Petre, vătaful curţii voievodului Bogdan al Moldovei” [p. 45]. Căpitanului Luca îi mai apar în faţă, ca de nicăieri, personaje noi: după Ducele Alexandros (excludem blazoanele de pe pereţi) şi cei doi tineri proaspăt „materializaţi” între căpitan şi duce, răsare (de după tron?) generalul ducelui, care „se apropie şi el, salutându-l cu răceală pe Luca. Mai erau şi cei doi sfetnici, aşezaţi la dreapta şi la stânga jilţului lui Alexandros”, pasămite lesne de confundat cu mobilierul; „Se spunea că aceştia nu părăseau niciodată Marea Sală, rămânând în permanenţă în centrul politicii zonei” [p. 45]. Dacă e vorba de „zona” Sălii Tronului sau de „zona” Mării Negre, alegerea e a cititorului, autorul neoferind precizări.

Dar nu-i timp să delimităm zone geopolitice: „– Constantinopole este sub atac”, adică „is under attack”, dragi romglezi de pretutindeni; „Imperiul Crohinez şi-a început asediul cu o săptămână în urmă. Trupele chinezeşti” (aş zice „chineze”, că nu-s creioane) „sunt la porţile Bizanţului şi păsările diavolului aduse de Cro îi controlează cerul, turnându-i peste ziduri foc drăcesc. Este mai mult ca sigur că nu o să primim nici un ajutor”, nici două ajutoare „din direcţia aceea. De fapt, împăratul i-a cerut regelui meu să trimită trupe. / În sală se lăsă tăcerea. Luca văzu teroarea din ochii ducelui. Sfetnicii săi începuseră deja să vorbească, departe de urechile lor” [p. 45] – adică departe de propriile lor urechi?? Ce se petrece cu textul ăsta? O „literatură cu alte reguli”? Care să fie oare „cerinţele” din America autorului? De pildă, cititorii de-acolo sunt convinşi că hainele „de drum” trebuie să fie neapărat gata „prăfuite”? Căci scrie negru pe alb: „în haine prăfuite, de drum”! E ca şi cum ai zice: „în haine cauciucate, de ploaie”! Sau e pe-aici o virgulă-n plus?

Cred că povestirea a fost compusă în engeză şi tradusă într-o română cam neinspirată; dar frazele mai simple au mers… „şnur”, precum s-a văzut. Situaţie în care autorului nu i se poate aduce nici un reproş, nici doi.

Altminteri, prezentarea problemei s-a făcut firesc: după cum s-a putut înţelege, Constantinopole este în stare de asediu (ori sub asediu) de o săptămână; şi este atacat din aer (ceea ce nu înseamnă că este „sub atac”); iar inamicul, Cro, dispune de arme ce depăşesc înţelegerea oamenilor din evul mediu, motiv să fie suspectate de aceştia ca fiind fantastice – adică bazate pe supranatural, ocult, fisură în real ş.a.m.d.; însă realitatea steampunk ni se dezvăluie… tot „şnur”: acel Cro nu este un aventurier anume, ci o altă specie raţională; o specie posibil terestră, căci greu de crezut că „extratereştrii” veneau din hăurile Spaţiului călări pe locomotive! (Deşi, în steampunk, un autor bun poate face o „gaură neagră” din funingine şi o „gaură de vierme” cu ajutorul faunei locale.)

Tot „şnur” merge nararea peripeţiilor prin codrii acelei realităţi alternative şi descrierea taberei Cro, mare cât un oraş. De pe o coamă de deal, Luca şi camarazii săi observă cu ochiul liber întinderile de calabalâc şi trupe „întinzându-se până în orizontul îndepărtat” [p. 50]; iar în mijlocul taberei îl recunosc pe prinţul Vlad [p.51]. Incredibil? Nu, cu „cu condiţia să nu uiţi specificul şi libertăţile literaturii. Ce vrem să facem noi în fond?Reconstituiri istorice exacte, diorame inginereşti?”, afirmă însuşi maestrul Mircea Opriţă [p. 328]. Prin urmare, cititorul poate specula că pe acele meleaguri oştenii aveau ochi de vultur (transplant, mutaţie, falie în real etc.). Doar ştim cu toţii că un scriitor talentat poate face să… etc.; până unde?

Până unde o licenţă literară poate sfida realitatea?

Cred că până unde cititorul va zice: „ei, pe naiba!” – sau altă expresie sugestivă.

Totuşi, pasajele privind recuperarea lui Vlad şi controlul telepatic de care erau capabili „intratereştrii” Cro (precum şi altele din povestire) oferă imagini literare convingătoare: „Abia făcu zece paşi, când o explozie înfiorătoare sfâşie noaptea. Căzu. Se ridică şi-şi continuă fuga. Următoarea explozie zgudui pământul, dar Luca nu mai căzu. O scară de frânghie ducea spre o gaură întunecată, deschisă în burta ultimei păsări diavoleşti din rândurile lungi. Tătarii alergau deja prin tabără şi strigau speriaţi. Urcă scara” [p. 61]. Aflat „în burta pasării diavoleşti”, căpitanul Luca „simţi o revărsare de căldură înăuntrul capului. Apoi pace şi calm” [p. 62]. De acolo, prin ceea ce am putea numi „parbriz panoramic”, Luca privea, „lipsit de griji şi împăcat cu întreaga lume”, efectele acţiunii sale: vedea „întreaga tabără cuprinsă de flăcări. Carele fără cai explodau spectaculos, trunchiurile argintii se rupeau în bucăţi şi cele mai multe dintre păsările diavolului ardeau[3]. Bucăţi de materiale în flăcări zburau învârtejindu-se prin aer. Zgomotul era copleşitor” [p. 62]. Apoi căpitanul înţelese că nu era singur: „Fiinţa Cro îl privi cu zecile de ochi răspândiţi pe spatele căpăţânii sale şi tot ce simţi bărbatul era o mare dorinţă de a o ajuta” [p. 62]. Alte amănunte nu-şi au locul aici, dar aventura continuă.

Cititorul observă că, deşi alternativă, această „istorie după Gurgu” (Bogdan al Moldovei, Vlad al Valahiei etc.) familiarizează cititorul neromân şi român necunoscător de istorie naţională măcar cu numele domnitorilor. Bravo lui. (Lui Gurgu, adică.) Or, asemenea amerindienilor care n-au văzut flota lui Columb deoarece nu aveau tipare de percepţie specifice (sic! – pentru că nu văzuseră în viaţa lor corăbii), vă este clar, sper, că un cititor străin de istoria noastră nu poate pricepe mare lucru din încăierările şi conflictele unui popor de care n-a auzit, oricât de meşter ar fi autorul! Nu-i aşa?

Finalul – deschis – e justificat de lungimea pe care ar fi implicat-o rezolvarea tramei, aceasta necesitând un text mai lung şi o conturare elaborată a personajelor.

Acum, după ce aţi aflat despre ce-i vorba, vă puteţi aventura în lectura pitoresc presărată cu diverşi „câini fierbinţi” scăpaţi printre degetele traducătorului anonim. Autorul e nevinovat, vă garantez.

…căci iată cum scrie domnia sa în limba maternă, adică steampunk pe româneşte; pentru că în Povestea poveştilor (etc.), O LUME MICĂ nu-i o simplă relatare autobiografică a lui Costi Gurgu, ci o proză steampunk cu adevărat reuşită – mai bună chiar decât a maestrului Mircea Opriţă!

„În restaurant se lasă liniştea” (oare am comis o blasfemie?) „şi-i observăm pe toţi scriitorii şi editorii de la celelalte mese uitându-se la noi cu un melanj de zâmbete canadiene şi americane” [p. 321]. Aşadar, Toronto, debutul „actului întâi”, scena restaurantului, în care Costi Gurgu îl refuză pe Adrian Crăciun: „Îmi pare rău, dar nu cred că o să se întâmple” [p. 320]. Totuşi, se întâmplă: John Joseph Adams „închide celularul şi ne priveşte cu un aer mulţumit. /  – S-a rezolvat (…). V-am înscris în Tabăra Steampunk din Bangkok. Plecăm cu toţii acolo mâine. Tu, editorule, vei învăţa cum să pui la punct scriitorii. (…) Iar tu, scriitorule, vei învăţa să spui DA” [p. 321].

„Nu merge. Nu merge deloc. N-am scris în viaţa mea steampunk, nu sunt fan” ş.a.m.d. [p. 320] protestase, iniţial, autorul care nu ştia să spună DA; însă ceea ce vedea acum… „Tabăra era în întregime bazată pe tehnologie steampunk. /  – Dacă nici asta nu te pune pe scris, atunci nu ştiu ce (…). / A doua zi am întârziat cu toţii la micul dejun şi am rămas nemâncaţi până la prânz, din cauza ceasurilor cu aburi. Acestea erau puse în mişcare de aburii produşi de focul din noptieră. Numai că la 39 de grade Celsius şi la umezeala din junglă, am stins cu toţii focurile, ca să putem respira în caz că reuşim să dormim. Din păcate, aceleaşi focuri produceau aburi şi pentru telefoanele din încăperi, aşa că nu a funcţionat nici telefonul de trezire” [p. 321-322].

„Saltul” peste micul dejun a fost poezie în comparaţie cu problemele adevărate. Acestea „au început când ne-au spus că personalul taberei este în grevă. / – Şi asta înseamnă că nu mâncăm nici prânzul? / – Nu, asta înseamnă că ori predăm cursurile pe întuneric, ori cursanţii trec la biciclete şi încing dinamurile, ca să avem destul curent pentru orele de prânz. / Două ore mai târziu, cursanţii ieşeau şi ei şchiopătând din sălile protejate şi se alăturau, în grevă şi ei, personalului” [p. 321].

…şi nici asta n-a fost tot! Aici, însă, veţi mai afla doar că, rămaşi gentili şi (de aceea) datori în Thailanda, „cei trei editori care ne-au forţat să învăţăm misterele steampunkului dau şi acum la pedale în debaraua unei edituri din Bangkok” [p. 323].

Se pare că alte pedale îl caută pe Gurgu; şi trăim într-O LUME MICĂ, mică…

3. George Lazăr: DE LA ŢIGANI proveneau mai toate bunurile[4]: „ceaune de tuci şi oale sub presiune, (…), centrifuge universale (…) care, în preţul a două-trei lopeţi de cărbune şi o găleată de apă, puteau produce curent electric la 24 de volţi (…), puteau dezghioca ştiuleţi de păpuşoi, separa smântâna sau se puteau preface în mori miniaturale doar schimbând câteva pinioane. Oferta ţiganilor părea nesfârşită, iar mulţimea la fel de dornică să cumpere” [p. 68]. O mulţime a unei Moldove alternative comuniste şi profund înapoiate: „Dacă nu s-ar fi îmbătat niţel până la ieşirea Letei din cortul ghicitoarei”, tovarăşul Popoviciu „ar fi fost uimit că ţiganul care îl servise îi socotise din minte, fără ajutorul unui abac, leii pe care trebuia să îi plătească, înmulţind numărul de pahare cu preţul pentru o cinzeacă” [p. 69]. În plus, urmărind gândurile aceluiaş personaj, aflăm că „pentru calculele complicate din economia planificată se folosea o maşinărie mecanică de calcul, amplasată în subsolurile Ministerului, pe care armata o utilizase puţin în Marele Război ca să calculeze traiectoria obuzelor. Numai că drăcovenia se defecta mereu şi atunci tot la abac şi la ore suplimentare se ajungea” [p. 69]. Iniţial, poţi crede că acesta-i nivelul epocii.

Veniţi la odihnă într-una din vilele „tovărăşeşti” din comuna Humor, regiunea Suceava, „tovarăşul Popoviciu” şi soţia sa, Leta, îşi propun o scurtă drumeţie în împrejurimi; numai că – ghinion! – drumeţia se transformă într-o adevărată călătorie iniţiatică. Cititorul va fi surprins de această Moldovă aproape orwelliană, cu frumuseţea indiferentă a naturii pătată de cenuşiul buimac al minţilor scindate într-un soi de „dublu-gândit” între adevărul „oficial” şi cel „neoficial”; pentru că numai „aici, în creierul munţilor, ascunşi de verdele închis al pădurii”, „tovarăşul Popoviciu” şi Leta pot îndrăzni să spună ceea ce acasă şi la locul de muncă nici nu visează să gândească. Doar aici, unde „se simţeau în siguranţă”, iluziile sădite de „Partid” (acelea de bunăstare şi de sens existenţial „just”) se puteau confrunta cu evidenţa: „– Se spune că epurarea intelectualilor n-a fost tocmai un lucru înţelept, îndrăzni Leta. (…). / – Ce-a fost, a fost, spuse el trăgând des din snagoavă. Eu abia dacă aveam zece ani pe atunci (…). A fost o necesitate, intelectualii împiedicau în toate felurile Revoluţia, aşa că a trebuit să fie epuraţi şi la noi, după cum au făcut ruşii. / – Adică omorâţi, rosti apăsat Leta”; replica tovarăşului Popoviciu e ca în bancul cu întrebarea de la Radio Erevan referitoare la o maşină Mercedes făcută cuiva cadou de către Partid; maşină care, de fapt, era o bicicletă; şi care nu s-a dat, ci s-a furat: „ – Nu ştiu, mărturisi cu sinceritate tovarăşul Popoviciu. Aşa se spune, ce-i drept cam cu jumătate de gură. Cică au fost expediaţi în America sau Anglia” [p. 74-75]. Retardarea indusă de un regim al semianalfabeţilor conferă acestei confruntări un tragism discret: „ – Serios? Şi ce fel de cărţi, mă rog, iau ţiganii? Ce chestie, nu credeam că ştiu să citească!  / – Fizical Principii of Cuantum Teorii, nu ştiu dacă am spus bine, că e în engleză… / – Ce fel de fizică? / – Cuantum. Habar n-am ce e. (…) a scris-o unul, Heisenberg. (…) Şi Misterium Cosmograficum, cred că tot în engleză, asta e scrisă de unul cu K, nu mai ţin minte (…). E ceva cu astronomie, mi-am dat seama după desene. / El dădu din cap gânditor. Astrologie… asta avea sens. Ţiganii erau mari ghicitori (…)” [p. 76].

Potrivit citatelor de mai sus (şi asemenea Ioanei Vişan), George Lazăr preferă conturarea personajelor prin modul în care gândesc, vorbesc, simt şi acţionează. În acelaşi scop, gândurile personajelor se substituie vocii auctoriale: „La Universitate se predau Ştiinţe Politice, Îndoctrinare, Planificare, Materialism Dialectic, Revoluţia Poporului şi altele asemănătoare, se formau cadre cu adevărat necesare la construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Deocamdată nu era vreme pentru a scoate ingineri sau doctori, de exemplu, ca să înlocuiască ţiganii. Cel puţin asta era versiunea oficială. Neoficial, pur şi simplu nu mai existau profesori, evident exceptând ţiganii, dar ce om cu mintea întreagă ar fi vrut să înveţe ceva de la nomazi, presupunând că aceştia ar fi dispuşi să predea? Tovarăşul Popoviciu zâmbi larg, imaginându-şi cum uşa aulei din Copou a Universităţii s-ar deschide şi ar intra un ţigan tuciuriu (…) ţinând sub braţ un teanc de cursuri” [p. 72].

Dialogul din finalul acestei nuvele justifică nu doar titlul, ci susţine până la ultimul cuvânt amintitul „dublu-gândit”, sugerând cititorului lipsa oricărei speranţe de schimbare. Schimbarea au suferit-o Leta şi soţul ei: întoarcerea lor în temniţa cenuşiului cotidian este o aparenţă, pentru că înţelegerea le-a oferit în secret seninătatea libertăţii; prilej ca „tovarăşul Popoviciu” să devină, simplu, „Relu”.

Celălalt câştig al nuvelei constă în erupţia fizicii cuantice, tot secretă, în „societatea multilateral dezvoltată” a idolilor de lemn – ca o subliniere a eliberării spiritului celor doi prin cunoaştere… de la „ţigani”.

După cum spune chiar George Lazăr în Povestea poveştilor (…), A ZECEA VARIANTĂ a nuvelei discutate s-a dovedit a fi… a redactorului de carte [p. 300]. Felicitări, Laura Ciobanu!, ai scris o nuvelă bună! Pe când primul volum? (Ah!, ce nu-i sufăr pe redactorii ăştia!)

„Referirile din nuvelă nu sunt defel xenofobe, nu incită la ură, şi nu sunt rasiale. Eu zic că dimpotrivă” [p. 300]. Şi eu.

4. Michael Haulică: POVESTEA LUI CALISTRAT HADÂMBU DIN VIZIRENI, UCIS MIŞELEŞTE DE NENICUL RAUL COLENTINA ÎNTR-UN HAN DE LA MARGINEA BUCUREŞTIULUI este un titlu ce contravine, oarecum, finalului. Citiţi şi veţi înţelege.

Michael Haulică are un talent incontestabil, dar şi năravul de-a adormi în „şaua” acestui „cal”; care, lăsat de capul lui, veţi vedea pe unde-l duce.

Subiectul este uluitor, dar lasă impresia că-i lipseşte ceva… pentru a fi şi mai uluitor. Din fericire, am găsit un pasaj de-a dreptul rezumativ. Iată-l: „– Şi ăsta de ce e tot locotenent, fraţilor, dacă acu’ conduce ditai armata?De ce nu l-au făcut şi pe el general? / – Cine să-l mai facă pe el general, când acuma el îi face pe ceilalţi ce vrea el? spuse Antonie Zgondrea, un fost negustor din Calafat, fugit în lume asemeni lui Calistrat Hadâmbu şi înrolat în armată ca şi acesta, cules de pe străzile Bucureştilor adică, mai precis din mahalaua Manea Brutaru, unde se deda şi el la kiramelele[5] cu livrezoane[6], că altfel, s-avem pardon, era om curăţel de felul lui” [p. 105].

Într-adevăr, Calistrat Hadâmbu  se dă „fugit în lume” – iniţial în „celălalt Bucureşti”. Pentru că, fie spus, realitatea alternativă propusă de Haulică e despărţită de bariera Colentinei astfel: „Într-o parte a ei era oraşul pe care-l ştia, cu trăsurile mânate de vizitii arţăgoşi strunind bine în frâu caii deveniţi pe dată ascultători, cu jupâni supunând sub ei cai nărăvaşi şi[7] strigând porunci hangiului şi tuturor celor aflaţi cu treburi pe-acolo, cu lotri şi femei uşoare, precupeţi gureşi şi[8] muşterii de toate felurile… / În partea cealaltă, însă… Calistrat Hadâmbu nu avea o părere prea bună despre ce se afla în partea cealaltă. (…). Cel mai tare se speriase ultima oară, când se trezise printre clădiri care atingeau cerul, printre automobile care treceau pe lângă el cu viteze ameţitoare, iar lumea de pe străzi, lumea… Doamne-Dumnezeule, dac-ar fi văzut tovarăşii lui de băutură cum umblau femeile prin acea parte cealaltă, n-ar mai fi rămas picior de bărbat în Vizireni…” [p. 98].

Cum spuneam, Calistrat cedează tentaţiei şi trece „în partea cealaltă”, se urcă în primul taxi şi-i spune şoferului: „ – Du-mă undeva departe, undeva unde se întâmplă lucruri” [p. 99]. Şoferul îl duce şi lucrurile se întâmplă. Se tot întâmplă.

Începând cu „înrolarea” şi terminând, cumva, cu ideea din titlul povestirii, acţiunea se desfăşoară între adormiri şi treziri care mai de care – ale eroului, ale autorului…

Aflat printre camarazii săi într-un război ce pare să reducă Europa la dimensiunile unei ţări de mărime mijlocie (nu întrebaţi ce înţeleg prin asta, autorul mă inspiră), Calistrat află mai întâi cauza pentru care luptă: „Înverzirea” [p. 105].

Ce este „înverzirea” lui Michael Haulică? Nu vom şti niciodată.

Povestirea conţine şi alte aspecte încărcate de inexplicabil: 1) vechiul nume al dirijabilului de luptă pe care este îmbarcat Calistrat: „Hektorfasza” [p. 101]; prietenii ştiu ce e; 2) aventura cu Magda, femeia cu motocicleta – femeia-peşte, femeia pasăre… (nimic din ce credeţi voi); 3) rolul lui Melchior Melchisedec; 4) în sfârşit, cine „Hektorfasza” e Raul Colentina?!

Toate aceste „inexplicabilităţi” par să avertizeze cititorul: nu întreba, răspunsurile implică riscuri, stă mărturie soarta lui Calistrat Hadâmbu!

…şi, la urma urmei, de unde atâta preferinţă estetică pentru simplicitate? Ce briciul lui Occam? Pasaje întregi mărturisesc dragostea autorului – împărtăşită! – pentru imaginea literară în sine („calul” să trăiască!) şi dispreţul suveran pentru ansamblu (mai dormim şi noi, nu?). Rezultă o călătorie epică a stilului de la dinamic la simbolic, via oniric: „Bum! Momo Dinulescu trase cu pistolul în aer, iar în camera de deasupra se auzi ceva prăbuşindu-se pe podea şi imediat se auzi un strigăt care venea din acea cameră şi, odată cu strigătul, năvăli afară, pe scări, o fată în pielea goală şi tot într-un ţipăt şi într-o fugă o ţinu cât coborî toate scările, cât traversă încăperea de jos, deschise uşa şi se năpusti în strada prost luminată… Apoi, încet-încet, strigătele ei nu se mai auziră” [p. 115], sau: „…şi atunci ieşi pe uşa hanului. Dar, când să coboare câteva trepte, văzu că totul era acoperit cu apă, de parcă marea s-ar fi revărsat şi ar fi acoperit pământul şi jumătate din case şi… / Şi atunci o văzu. Magdalena Ghica era un peşte uriaş, îmbrăcat într-o plasă de aur, cu voaluri şi dantele de-o parte şi de alta a capului, un peşte care se zbenguia prin apă de parcă până atunci fusese ţinut într-un borcan şi deodată scăpase la apă lungă… / Şi el o iubea, o iubea, o iubea… / Iar aerul apă era… (…) / Iar despre noaptea aceea atât îşi spuseră a doua zi: / –M-ai văzut, nu? întrebă ea. / – Te-am văzut, răspunse el. / Atât îşi spuseră şi nu avură nevoie de mai multe. / Îşi făcură daruri, el îi dărui o katana pe care o dobândise în luptă, ea îi dărui un falx pe care-l avea din familie. Le încrucişară şi rostiră: / – Sânge peste sânge peste sânge…” [p. 117] – şi multe altele. Imagini frumoase, dar cine stă să le monteze pe toate într-un ansamblu?!

Nu întâmplător, presupun, în povestire se manifestă umorul de limbaj „cu Magdalena Ghica, cu separeul ei, cu obiceiul de a-şi alege din când în când pe câte unul din ei pentru un futai de prietenie şi sănătate, cum le zicea ea” [p. 126] sau umorul fonetic: „Ochii îi rămaseră deschişi. Ca nişte vocale” [p. 134] – ş.a.m.d…

Bum!, trase Michael cu finalu’-n aer.

Lectură plăcută.

Un oarecare umor persistă şi în Povestea poveştilor (etc.): POZE, WIKI, DUŞURI, HOMLEŞI. Michael Haulică se mărturiseşte cititorului: „Sunt câteva cărţi pe care îmi place să le ştiu în bibliotecă sau pe vreo masă, pe undeva la îndemână sau chiar la vedere (…). Am apucat să citesc doar câteva pagini din fiecare, de una chiar mă luasem serios, dar am abandonat-o pentru că a trebuit să citesc musai altceva (despre care trebuia să scriu) şi-apoi şi altceva şi tot aşa… Acum o plimb din nou peste mese, doar-doar oi termina-o (…). / Cam asta e istoria mea de amor cu steampunkul” [p. 304].

A fost documentarea literară.

Acum, „Pornirea. (…) / De obicei plec de la o frază care mi se formulează nu se ştie de ce (…). / De data asta am plecat de la capitolul 2 al unei nuvele pe care am început-o anul trecut (…). În acest capitol apare Raul Colentina care îl omoară într-un han pe unul. (Raul Colentina este eroul unui roman la care mă gândesc de vreo 3 ani, dar cred că primele pagini din el le-am scris în urmă cu vreo 30 de ani, numai că nu ştiam că ăla va fi romanul lui Raul Colentina” ş.a.m.d.) [p. 304].

„În materie de personaje scriitorul inventează cel mai puţin. Tot ce trebuie să facă este să-şi amintească (…). Iar dacă memoria lui nu găseşte suficient material, n-are decât să iasă pe stradă şi să caşte ochii. Pe strada de asfalt, (…), sau pe strada internetului. / Cum de multă vreme stau mai mult în casă, internetul a fost de bază şi de data asta” [p. 304].

…şi, simultan, documentarea imagistică: „Am văzut sute de poze” [p. 304].

Au fost pozele cu Wiki. Acum duşul, ca să trecem la homleşi. Sau mai bine invers. Sau mai bine citiţi singuri, că eu trec la…

5. Ştefana Cristina Czeller: SUFLETE DE PLUMB, „– Réveillez vous, mon ami!  / Vasile a clipit din nou şi imaginea s-a limpezit” [p. 304]. Se întâmplă în Iaşul paşoptist al unei alte realităţi, dar Vasile încă nu ştie asta. Totuşi observă că „Degetele îi erau mai lungi decât şi le ştia, cu manichiură îngrijită, şi pe mâna stângă strălucea un inel de argint cu piatră albastră” [p. 136-137].

Ştefana Cristina Czeller abordează tema schimbării de identitate cu gânduri ascunse: o conspiraţie într-o altă conspiraţie? „Alecu surâse trist. / – Văd că nu vă pot sminti din drum, oricât de făr-de Dumnezeu s-ar dovedi! Însă vă implor să fiţi cu băgare de seamă! A bate la porţi ferecate nu-i de şagă”; chiar aşa!, „Cu ce se ocupa Alecsandri în acel 1848?” [p. 141]. Mai întâi, Vasile trebuia să înţeleagă unde a ajuns: „Un articol de pe pagina a treia, chiar în josul paginii (…). / – Domnul Eudoxiu Bibescu a trecut la cele veşnice azi de dimineaţă, a tradus pentru sine înfloriturile veacului. Părintele motorului cu aburi, industriaşul care a adus Moldova între primele puteri ale Evropei, avea venerabila vârstă de şaptezeci de ani” [p. 141]. Aşadar, înţelegând că graiul epocii trecute e dificil de înţeles pentru cititorul de azi, autoarea construieşte un compromis viabil, schiţând mai apoi cu nonşalanţă o „scuză” (traducând „înfloriturile veacului”) şi continând cu o siguranţă persistentă slalomul lingvistic.

Noul „locatar” al trupului lui Alecsandri încearcă să înţeleagă de partea cui se află. Ceva ca o amintire care nu-i a lui.. „Amintirea s-a rupt deodată şi Vasile a gemut scurt. / – Cată la mine, nu la băltoaie! A spus Alecu şi, renunţând la orice fel de ceremonie, l-a împins într-un gang puturos. / Vasile îşi ridicase trupul pe bancheta otomobilului ascuns acolo, când umbre lungi au acoperit cerul. / – O, nu!, a murmurat Alecu. / Vasile şi-a înălţat privirea spre cer, pregătit pentru orice. Urlând ascuţit, dirijabilele se năpusteau din toate părţile (…)” [p. 141].

Suspansul continuă. Vasile e în casa lui Alecsandri interpretându-şi pe mai departe, silnic, personajul. „ – O cafeluţă? a susurat ţigănuşul. / Vasile a aprobat din cap. (…). După ultima înghiţitură, Vasile a plescăit, aproape fericit. Apoi ţigănuşul i-a întins o carte şi a ieşit de-a-ndărătelea. / Era groasă şi murdară pe la colţuri, cu foile îngălbenite nu doar de vreme. (…). Scheme complicate se intercalau cu fragmente de text. (…). / – Baia de raze… Carnea slobozită din robia bolii… Ucide-va sufletul?… Nu moare, călătoreşte… Descântecul… Dincolo de graniţele vremii… Câte siansuri?” [p. 144-145].

În planul conspiraţiei evenimentele se precipită. Autoarea nu ratează ocazia de a rezuma fizionomia unui personaj apelând la tensiunea ce pluteşte-n aer şi la cartea de istorie:  „– Aşa-i, a fost un vânzător, a răspuns nerăbdător Vasile. Dar dirijabilele? / Cuza şi-a mângâiat îngândurat barbişonul. / – Le-au ridicat în toiul nopţii. M-au păcălit… / Vasile l-a fixat pe omul care semăna leit cu portretul din cartea de istorie şi şi-a dorit să-l scuipe. /  – Din câte ştiu eu, vânzătorul poţi fi chiar tu. Eşti liber… / Privirea lui Cuza a devenit mai tăioasă decât sabia pe care o purta la şold” [p. 152].

Fără să-şi bată prea mult capul cu tehnica şi tehnologiile vremii, Ş. C. Czeller se axează pe elementele polare ale subiectului: conspiraţia şi Maşina – acea maşină care, frumos de neverosimilă, depăşeşte nu doar epoca aburului, nu doar ştiinţa actuală, ci şi puterea noastră de înţelegere. Undeva, între „polii” amintiţi, personajele (Russo, Cuza, „noul” Alexandri şi alţii) deschid repetat variabile în câmpul evenimentelor. Mai mult nu vă spun, că stric totul.

Povestirea m-a convins pe deplin cu atât mai mult cu cât – aţi băgat de seamă – e bine scrisă. Tocmai de aceea am simţit cum lucrarea m-a transpus într-un trecut alternativ care, asemenea trecutului ştiut, „mirosea a praf de puşcă şi a sânge” [p. 318].

În Povestea poveştilor (ş.c.l.), Ştefana Cristina Czeller mărturiseşte legătura ei cu sângele, SEMAFORUL ŞI ISTORIA STEAMPUNK: „Forţa aburului lucrând din plin, o revoluţie tehnologică în adormitele române de la 1848 (…)? Manualele de istorie îmi rânjeau superior. / Am început să învârt ideea pe toate părţile, având în vedere principiul care mă ghidează întotdeauna: să scriu o povestire pe care mi-ar plăcea să o citesc. (…). / Am privit portretele unor personalităţi despre care am învăţat când eram copil, unele dragi mie pentru curajul lor politic, altele pentru harul vorbelor. Cine avea barbişon? A cui privire părea să ascundă ceva? Cum s-ar simţi la pipăit haina aceea?Am recitit poezia şi proza timpului, am cules vorbe care aveau parfum de secol XIX. Mi-am scuturat de praf cunoştinţele de limba franceză. Aveam atmosfera şi eroii. (…). / Imaginea deloc fantasică a unui trup întins pe caldarâm, într-o baltă de sânge, s-a desenat clar şi de aici a pornit totul. Mi-am înfipt unghiile în prezent doar pentru a mă arunca în trecut” [p. 317-318].

Saltul a reuşit. Pe curând!


[1] …succesiune ale cărei criterii nu am reuşit să le ghicesc.

[2] În volum, la Povestea poveştilor (…), autorii sunt în altă ordine.

[3] În volum: „prinseseră foc”. Mai sunt şi alte asemenea expresii.

[4] Am exclus din citat „ace, brice şi carice” întrucât „rezultatul acestui din urmă articol se vedea abia peste nouă luni, când unele muieri scoteau din burtă plozi tuciurii” [p. 68]; iar o aşteptare aşa de lungă nu se încadrează în subiectul povestirii discutate (care nu oferă şi alte asemenea „aşteptări”). Se încadrează, totuşi, metodei de a descrie personajul prin redarea gândurilor acestuia în locul vocii auctoriale.

[5] „Kiramele – prostituate (arh.) (n. red.)” [p. 105].

[6] „Livrezoane – condicuţele kiramelelor  (arh.) (n. red.)” [p. 105].

[7] Sublinierea mea: iar apar zgomote parazitare… dar n-am să le mai dau atenţie.

[8] Aceleaşi zgomote… dar n-am să le mai dau atenţie.

2892 vizualizari

5 Comentarii

  1. Jen spune:

    In continuare nu prea inteleg rolul acestei serii de… rezumate? Alternanta de text normal si italic este foarte obositoare, iar daca vroiam sa vad atatea citate ma duceam direct la volumul cu pricina. (Idem rezumatele – cineva care a citit povestirile stie deja ce se intampla; cineva care nu le-a citit nu vrea sa afle deja sfarsitul.)

    In orice caz, ma voi limita la cateva observatii.

    „Care să fie oare „cerinţele” din America autorului?” Nu stiu care or fi ele in America, dar Costi Gurgu locuieste in Canada…

    „După cum spune chiar George Lazăr în Povestea poveştilor (…), A ZECEA VARIANTĂ a nuvelei discutate s-a dovedit a fi… a redactorului de carte [p. 300]. Felicitări, Laura Ciobanu!, ai scris o nuvelă bună! Pe când primul volum? (Ah!, ce nu-i sufăr pe redactorii ăştia!)”
    Observatia asta e ori foarte rautacioasa, ori apartine cuiva care nu intelege care e rolul unui redactor de carte. Ma rog, nu ca n-as sti deja ca foarte multi scriitori (romani?) au impresia ca ce scriu ei este absolut genial de la prima varianta. Bine ca George Lazar nu e unul dintre ei.

  2. […] http://revistanautilus.ro/articole/despre-sf-ul-cu-aburi-ii/ AKPC_IDS += "11586,"; Categories: carti Tags: Comments (0) Trackbacks (0) Leave a comment Trackback […]

  3. Ben Ami spune:

    @Jen – “Care să fie oare „cerinţele” din America autorului?” Nu stiu care or fi ele in America, dar Costi Gurgu locuieste in Canada…”

    pentru un moment am crezut ca nea Costi s-a mutat in Zambia si mi-am zis „-Hop! taci ca Ovidiu n-a aflat inca treaba asta, Zambia e in inca in Africa”… 🙂

  4. dan spune:

    Interesanta si detaliata. Nou episod, va rog! (Io stiu deja cum se termina ca am citit antologia, da’ tot e placut).

  5. dan spune:

    Legat de rolu redactorului,hm, hm. Nu cred ca el tre sa rescrie cartea. Ci sa aiba grija ca autoru sa nu fi scapat in febra creatiei niscai nazbatii. Ca daca e vorba de rescris, nu ii mai zice redactor, ci co-autor. Asta-i.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.