REVISTA NAUTILUS / Articole / Cand au venit extratrestrii în Italia, n-au aterizat ci s-au teleportat: Noul SF italian – Debora Montanari (Italia)

Cand au venit extratrestrii în Italia, n-au aterizat ci s-au teleportat: Noul SF italian – Debora Montanari (Italia)

Cristian Tamas • 18:37 - 01.02.2013 • 

Un comentariu de Debora Montanari, ca răspuns la articolul „Farfuriile zburătoare n-ar ateriza niciodată în Lucca: ficţiunea science fiction-ului italian” de prof. Arielle Saiber, S.U.A.

 

Partea I

Am vrut să parafrazez titlul Ariellei Saiber, un pic pentru distracţie şi un pic pentru a risipi un fel de blestem care prin exprimarea nefericită a lui Carlo Fruttero[1], „este imposibil să ne imaginăm o farfurie zburătoare care să aterizeze la Lucca”,  a dus la minimalizarea SF-ului italian şi a scriitorilor acestuia. O frază care este veche (datând de la sfârşitul anilor 60) şi, de asemenea, poate chiar uitată: nu aparţine mentalului noii generaţii de scriitori, aşa cum nu aparţine nciunuia dintre cititorii noi sau noilor editori.

Acum, în aceste vremuri atât de îndepărtate de anii ’50 şi ’60 privind toate aspectele vieţii, această nouă generaţie de editori duce mai departe ideea unui science fiction detaşat de mentalităţile vechi şi mai legat de mentalitatea modernă.

În articolul meu, un fel de răspuns foarte personal la remarcabilul studiu al profesoarei Arielle Saiber[2], termenul fantascienza se referă la tot ceea ce este „fantastic din punct de vedere ştiinţific”,  ceea ce implică toate sub-genurile. Sunt de acord cu Arielle Saiber atunci când afirmă că ficţiunea SF italiană este vie, aş adăuga că a ajuns să fie uimitoare, foarte bogată în conţinut şi idei, de multe ori mai originală decât science fiction-ul american, dar, din păcate, există un „dar”:  iar acesta nu este legat de afirmaţia lui Fruttero, este în schimb legat de contextul actual, în care fantascienza italiană este scrisă, editată şi citită.

La începutul science fiction-ului italian: politică nu artă

Înainte de a defini acest context, aş dori să subliniez faptul că Arielle Saiber a lovit ţinta cu analiza sa a procesului istoric care a condus şi ţinut SF-ul italian într-un colţ întunecat o lungă perioadă de timp şi, în acelaşi timp, aş dori să subliniez faptul că este adevărat că acest proces istoric a influenţat lipsa difuzării SF-ului italian în restul lumii, o decolorare constantă în timp. Astăzi această influenţă nu mai este perceptibilă.

Intervalul de timp, devine, în acelaşi timp, cauză şi efect al naşterii unui SF contemporan liber de influenţa unui trecut represiv al italienităţii : acest trecut este valabil numai pentru operele produse în acea epocă.

Nu mai interesează dacă extratereştrii care fac sau nu turism în Italia, aterizează sau nu cu navele lor spaţiale: imaginaţia scriitorilor şi cititori nu mai este limitată la farfurii zburătoare şi la micul lor pilot verde şi extraterestru, ci este amplificat într-un mod mai puţin stereotip şi mai ales fără absurde obstacole auto-impuse.

În timp ce în Italia, în anii ’50, ’60 şi ’70 se înălţau adevărate ziduri împotriva imaginaţiei – şi împotriva oricărei acţiuni – pentru că o viziune îngustă era convinsă că italienii au fost obligaţi să sucombe în confruntarea cu SF-ul american, astăzi în noul mileniu, nu mai este cazul: comparaţia nu mai este un concurs pentru a vedea cine este mai bun la povestit, aş spune că este mai mult un dialog, o analiză reciprocă cu privire la puncte de vedere diferite. Acest lucru este creativitatea, arta, tot restul a fost un fel de politică plictisitoare, prea realistă pentru a putea gândi într-un mod corect la science fiction, la valorile sale, precum şi la anvergura potenţialului.

Arielle Saiber pune în articolul său, o întrebare crucială:

Cum ar putea o cultură să nu recunoască seminţele de SF în pelerinajul în altă lume al lui Dante, în călătoriile în spaţiu ale lui Ariosto, în vizionarele maşini zburătoare ale lui Leonardo, în spaţiul fără sfârşit şi în lumile lui Giordano Bruno, în utopiile lui  Antonio Doni şi Tommaso Campanella, în paradigma lui Galileo ce a modificat percepţia galaxiei, în tehnologia comunicării a lui Marconi şi în tehnofilia futuriştilor, pentru a numi doar câţiva?” [3]

Această întrebarea mi se pare crucială deoarece implică cel puţin două răspunsuri şi, de asemenea, pentru că are valoare, chiar în această perioadă a contemporaneităţii în care creşte noua fantascienza italiană. Ceea ce mi-a dus în minte o premisă: uneori, chiar savanţi pot fi ignoranţi, mai ales dacă sunt limitaţi de contexte politice şi religioase şi de puncte de vedere personale obtuze. Faptul că un savant este ignorant este foarte grav: în primul rând, pentru că este o persoană de referinţă căreia i s-a acordat girul public în ceea ce priveşte creşterea cunoaşterii, şi al doilea, pentru că este prima persoană care nu-şi recunoaşte propra ignoranţă, prin urmare, şi care rareori îşi schimbă ideile sau îşi admite propriile greşeli.

Cu aceasta în minte pot spune că nu este „cultura italiană” aceea care a negat seminţele de SF în marile opere ale maeştrilor italieni din trecut, mai degrabă câteva persoane care mai bântuie pe acolo  – care o folosesc dar care nu o respectă –  cercetători limitaţi în unele moduri, desigur: limitaţi prin credinţă politică, religioasă şi prin orice altă condiţionare care poate face ca o persoană, chiar având un anumit nivel de educaţie, să devină obtuză şi oarbă.

Prima responsabilitate a celor care contribuie la creşterea culturii şi a nivelului de cunoştinţe este tocmai aceea de a fi obiectivi şi deschişi la minte, altfel se pot obţine rezultate contrare culturii şi cunoaşterii, adică ignoranţă şi încă şi mai multă ignoranţă. SF-ul italian şi evoluţia sa limitată sunt dovada empirică.

Obiectivitatea în Italia, în acea perioadă – chiar şi acum, dar la niveluri diferite – era minimă, mai ales dacă nu uităm cum a subliniat Arielle Saiber[4] :  cultura italiană era în mâinile intelectualilor de stânga,  suspicioşi cu tot ceea ce era american şi science fiction-ul atunci era considerat o chestie foarte americană. Deci acestea sunt condiţiile politice şi istorice impuse de câţiva intelectuali comunişti şi stângişti care au împiedicat viziunea unui context science-fiction şi au eliminat statutul acestui gen literar în Italia.

Dar problema e mai complexă, şi aici ajungem la continuarea răspunsului meu, care începe cu o întrebare care ar putea fi adăugată aceleia pe care şi-a pus-o Arielle Saiber: cum se poate ca o ţară care a fondat prima universitate din lume[5] să reuşească să-şi minimalizeze o parte din propria cultură într-un mod atât de descalificant ?

Prin superficialitate. Superficialitatea este un defect care aparţine în mare măsură  modernităţii : superficialitatea este lipsită de emoţii şi de viziune. A fost şi este o lipsă de neiertat a curiozităţii cu privire la ceea ce a fost science fiction-ul şi laxceea ce ar fi putut fi pentru cultura italiană, prin urmare, lipsa totală de viziune: incapacitatea de a vedea viitorul potenţial al SF-ului pentru Italia, pentru autorii săi, pentru cititorii săi, pentru dezvoltarea culturală şi intelectuală a unui popor care acum se găseşte într-o poziţie dezavantajoasă şi suferă un prejudiciu auto-impus în ceea ce priveşte propria sa producţie SF, un prejudiciu atât de bine construit şi atât de autoconvins, încît a prins chiar şi în restul lumii timp de zeci de ani.

Va urma.

Mulţumiri

Dnei Prof. Arielle Saiber pentru studiul său,  Farfuriile zburătoare n-ar ateriza niciodată în Lucca: ficţiunea science fiction-ului italian, a cărei publicare m-a bucurat foarte mult, o imagine clară şi cuprinzătoare şi mai ales obiectivă a fantascienzei noastre din trecut. Mulţumim pentru acest eseu care nu se încadrează în stereotipurile competenţei academice.

Editorului Luigi Petruzzelli (Edizioni Della Vigna) care mi-a arătat articolul Ariellei Saiber.

Tuturor italienilor care se dedică în mod serios science fiction-ului valorizînd genul prin implicarea de  energie, timp, muncă grea şi bani în scopul de a-i creşte prestigiul.

Tuturor cititorilor şi fanilor din întreaga lume, celor care au iubit întotdeauna SF-ul şi celor care încep acum să-l iubească.

Traducere de Cristian Tamaş

© Debora Montanari

Titlul original : „Quando gli alieni sono venuti in Italia non sono atterrati, si sono teletrasportati: la Nuova Fantascienza Italiana”.

Textul a fost tradus şi publicat cu acordul autoarei. Îi mulţumim.

Debora Montanari s-a născut la Bologna (Italia) în 1969, este jurnalist de radio, expert în filmele americane şi scriitoare. A crescut împărtăşind pasiunea pentru cinema de la mama ei şi pasiunea pentru science fiction, moştenită de la tatăl ei şi partajând pasiunea transmise de ambii părinţi: lectura. După absolvirea Colegiului Pedagogic a intervenit posibilitatea de a lucra ca jurnalist la radio: se ocupă cu recenzii de filme, şi are un show-ul difuzat săptămânal. Debora lucrează în radio din anul 1998.

Debora Montanari a debutat ca scriitor profesionist în 2007, cu romanul tehno-fantasy, „Dragonii din Chrysos”, iar în 2009 a publicat cel de-al doilea roman, „Luna din Chrysos”, ambele romane au primit Premio SF Italia (cel mai important premiu sf italienesc). Tot în acea perioadă, a scris şi a publicat mai multe povestiri SF.

 

Dragostea înnăscută pentru SF în toate manifestările sale – literatură, filme, programe de televiziune – a determinat-o  să studieze  cu pasiune ştiinţele de frontieră,  în special domeniile paranormalului, ufologiei şi fizicii cuantice. Debora lucrează în prezent la legătura dintre cele două contexte: ştiinţa si ştiinţele de frontieră şi science fiction-ul şi a participat la mai multe paneluri de la Worldcon 2012 de la Chicago, (Chicon 7), Statele Unite ale Americii:

„Writing and Publishing Science Fiction in Italy
Debora Montanari and Bruno Vitiello, Italian writers, and Luigi Petruzzelli, founder of Edizioni Della Vigna, Italian publishing house specializing in SF, winners of some ‘Premio Italia’ (roughly the Italian counterpart of the Hugo), will speak about the state of science fiction in Italy.”
Debora Montanari, Luigi Petruzzelli, Arielle Saiber

 „Michelangelo and That Whole Crowd: Early Artists Who Dabbled in Science
Some artists from the past were also interested in science, and some among them are also characters in fscience fiction stories. The panel will focus on these artists, and the works in which they appear.”
Debora Montanari, G. David Nordley, Luigi Petruzzelli

„SF and Border Science
From a writer/publisher point of view… You in the USA are masters in this, but seeing the point of view from Italy (a country which, in the last century at least, has despised scientific culture) might be interesting.”
Barbara G.Tarn, Debora Montanari, Luigi Petruzzelli

Site-ul Deborei este: http://www.deboramontanari.com/worlds/index.php/en/



[1] Carlo Fruttero : director al revistei și colecției Urania între 1961-1986; împreună cu Franco Lucentini din 1964.

[2] Arielle Saiber : profesor asociat de italiană la Bowdoin College, Brunswick, Maine (S.U.A.)

[3]  “Flying Saucers Would Never Land in Lucca: The Fiction of Italian Science Fiction”: pag. 21 PDF,   http://escholarship.org/uc/item/67b8j74s,

[4]  pag. 22, nota 3

1254 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.