REVISTA NAUTILUS / Articole / Călătorie către lumea Nul-a

Călătorie către lumea Nul-a

rares_iordache • 0:14 - 15.10.2010 • 

Prolog…Imaginaţia reprezintă puterea capabilă să treacă peste limitele impuse de experienţă. Cauză-efect devine producere-produs, un conţinut, ca şi proces, şi o formă ca şi rezultat. Se prespune o simultaneitate a „dării” conţinutului şi formei, însă ea nu trebuie înţeleasă decât sub aspectul temporal ca fapt prim în demersul pentru surprinderea conturului său. Conţinutul se află într-un orizont al însăşi existenţei sale fără a o atinge, întrucât intervine materializarea sa.

Există un fel de văl aruncat peste conţinut care maschează esenţa însăşi. Formă şi fond…Determinaţia ca atare încă este o deschidere către un „dincolo” trecut parcă peste o frontieră temporală. Faptul de „a fi” în cazul conţinutului devine deja un dat, cazuistica lui „este” fiind mai mult legată de atemporalitate. Desigur, existenţa însăşi a frontierei pune în evidenţă, de fapt, non-existenţa spaţialităţii, totul fiind un nul-a nevidat. Acest pas nu este decât trecerea aproape neobservată către plinătatea lui nul-a a cărei semnificaţie ideatică ţine de conţinutul ca atare. Deci, existenţa acestui spaţiu lipsit de spaţiu într-un timp lipsit de timp devine necesitatea imaginaţiei.

Limbajele adăpostesc lumi, iar în spatele acestora stau lucruri care necesită a fi exprimate. Inclusiv lumile noţionale impun acestă necesitate în contextul în care eu vorbesc despre acest lucru momentan, deşi sunt  conştient de faptul că ele sunt doar ficţiuni. Le aduc în limbaj, dându-le un sens, însă acest lucru nu presupune în mod necesar şi existenţa lor factuală. Ceea ce aduc eu acum în limbaj este spaţiul nul-a.

Problemă

Ce este „a”? Un aspect formal nenecesar care asigură posibilitatea expunerii ce încă păstrează relativizarea conţinutului. Adică un relativ la „a” şi la caracteristicile sale, aş dori să spun aspaţiale şi atemporale.  Sediul acestuia este subiectul imajant, mai precis imaginaţia creatoare (productivă). Aceasta poate cauza depăşirea depăşirii conducând într-un final la auto-evaluarea imaginarului însuşi, a fictivului însuşi.

În ciuda vitezei la care ajunsese, în ciuda tuturor  scurtăturilor pe care apucase şi a colţurilor pe lângă care  se strecurse în Oraşul Nopţii, tot vedea matricea  şi în somn, tapiserie strălucitoare de logică, aşternându-se peste hăul fără de culoare…”[1].

Vestea bună este că am pătruns într-un spaţiu lipsit de graniţe, am acces la orice, îmi pot imagina orice. Vestea proastă este că nu mai pot ieşi de aici din momentul intrării. Nu există cale de întoarcere pentru cel care a intrat în acest spaţiu nelimitat. Reducţia la acest ceva nu închide posibilităţile, ci le deschide. Am spus reducţie…

Problemele legate de imagistica mentală rămân la nivelul materializării sursei, ele determinând o replicare a acesteia în cadrul schemei mentale sub o anumită formă. O parte întreagă chiar din imageria mentală ţine tot de acest mecanism în interiorul căruia replicaţiile în lanţ sunt foarte des întâlnite. Acest lucru impune existenţa unui sistem operant întrucât atât câmpul experienţial, cât şi acela reprezentaţional oferă posibilitatea acţiunii.

Închide creierul într-o cutie!

Drumul străbătut până la un potenţial rezultat duce la pierderea unei cantităţi de energie capabilă de recuperare prin replicare. Dar aceasta rămâne încă o posibilitate ce este determinată fie de conturul întregului sistem, fie de elementele existente în interiorul acestuia. Posibilităţile nelimitate ale imaginaţiei pot fi reduse printr-o determinare precisă,  de exemplu, de tipul unei închideri definitive cum ar fi „creierele în container”. Şi în acest caz fascinaţia iluzorie a iluziei poate conduce către o deschidere ca propulsie productivă. În acest caz, determinaţia se transformă într-o aparenţă  întrucât realul este perceput ca ceva bine delimitat, printr-o privire din afara containerului. Tocmai iluzia realului este aici aspectul fascinant, iar plăsmuirea devine construcţia reală. Nu poate exista conştiinţa acestei stări sau dacă se va pune problema aceasta se va concluziona că nu este decât o extensie sau un produs al imaginaţiei, deci posibil al fanteziei creatoare.

Forţa care reuşeşte să pună în mişcare întregul mecanism este imaginaţia indeterminabilă ca formă, deşi există o simultaneitate a dării. Paradoxul conţinutului tocmai în această simultaneitate ar consta. Dar, actul dării în genere este cel care produce mişcarea şi face ca sistemul să devină operaţionabil.Tocmai echivalenţa parţială între ideatic şi conţinut face posibilă acţiunea ca atare, iar acest fapt devine necesar. De aici ar rezulta şi paradoxul necesităţii, întrucât a-ul devine acum necesar tocmai pentru existenţa însăşi a nul-a-ului. Afirmarea frontierei impusese deja o sciziune care avea în vedere surprinderea a două planuri necesare tocamai datorită faptului afirmării. Luate individual, cele două componente sunt decontextualizate astfel încât este subminată acţiunea de surprindere a esenţei lor, sau cel puţin a esenţialului din ele. Întreaga schemă  trasează o axă caracterizată de transgresiuni succcesive ce pendulează dintr-o parte în alta.

Trebuie precizat că nu există o determinare în această situaţie de tipul cauză-efect, astfel încât nici măcar creierul în container nu pare a fi determinat. Tot ce se poate simţi este afirmarea unei aparenţe degajate care funcţionează atât în interiorul, cât şi în exteriorul matricei constituite. Determinantul, luat aproape în sens matematic, devine operaţionabil. El reuşeşte să prindă înăuntrul său un real aparent care este dat de mulţimi de minţi , văzute ca alternanţă a gândurilor mai complexe.

Câte cuburi încap într-un  cub? Câte vreau, deoarece eu sunt acela care construieşte cubul, deci făuritorul cubului. Lumile alternative sunt forme exprimabile în spaţii şi timpuri  distincte deasupra cărora se suprapun un timp şi un spaţiu complet diferite de cele anterioare. Există o supradozare a afirmării a-ului iniţial, fiind implicată arătarea realului, însă acest lucru nu cauzează o deformare a axei  timp-spaţiu. De asemenea, punţile de legătură pot fi construite întocmai precum construcţia însăşi a întregului sistem. Deviaţiile sau posibilele inadvertenţe sunt enunţabile, însă soluţionarea lor nu poate fi găsită decât în sistemul însuşi. Chiar conceperea mentală presupune implicit un spaţiu virtual care pare a fi lipsit de timp. Tocmai aici cred că este legătura insesizabilă: conţinutul producător poate reprezenta un virtual, deci o ficţiune. Dar conceptul însuşi de ficţiune nu conduce în mod cert către falsitate deoarece chestionările m-ar trimite apoi către drumuri carteziene. Lumea virtuală este lipsită de orice implicaţie fizionomică întrucât nu se poate pune problema vreunui tip de materializare. Mai curând, dematerializarea suscită forţa creatoare împingând-o dincolo de frontierele ei. Imaginaţia este supusă chinului productiv.

Când am păstruns în noul teritoriu, un sistem bine pus la punct, mi-a fost cerut să am un avatar, o copie fidelă a mea. În computerul unei matrice, modulele programelor reprezintă obiecte observabile din lumea virtuală, acestea interacţionând prin mesaje predefinite. Deci, există un fel de încărcare a unui program ca atare printr-o imagine viruală, totul fiind replicat în starea sa în sistem. Totul în acest sens este observabil prin intermediul unei alte încărcături alocate unui altfel de modul. Pasul cheie pentru materializarea unui corp într-un anumit spaţiu este ca modulul lui să fie introdus în registrul acelui spaţiu. Pentru a fi dematerializat, este şters din acel registru. Din momentul în care este introdus, oricine priveşte în acea direcţie va vedea corpul virtual al acelui modul. De fapt, ce mai devine realul în acest sens dacă am în vedere replicaţia sa sub forma unei imagini?

Privindu-se în oglindă, realul şi copia sa, nu s-ar putea distinge decât prin intermediul acelui conţinut – minte care este în faza creatoare. Mecanismul devine aparent circular, iar mulţimile de puncte reprezintă emanaţii ale mulţimii  existentă iniţial.

Forma copiată este reală sau am în vedere o cu totul altă dimensiune a conţinutului în genere?  Starea pură a conţinutului este imposibil de reperat fără o abordare formală în ceea ce o priveşte. Acest lucru poate reprezenta, prin analogie, o încărcare a acestui registru cu o anumită imagie virtuală, însă nevidată, ca prezenţă a referinţei sale. Dar, în acelaşi timp, ideaticul este el însuşi surprins într-o imagine virtuală pură (ficţiune pură). Totuşi, mintea este un element real (ea aparţine acestuia), deci orice produs rezultat din ea ar trebui să fie real. Sunt pus în situaţia de a afirma încă un paradox acela al imaginii virtuale pure( ficţiunea pură).

Definitivarea sau încheierea determinantului deschis se poate realiza printr-o afirmaţie sceptică, chiar carteziană: singura certitudine a acestor lucruri este tocmai faptul că ele există. Nu cunosc forma sau conţinutul lor, scopul sau obiectivul existenţei lor şi nici măcar cine sau ce este făuritorul acestora. Pot să spun  cu precizie că mă situez în faţa unui dat sau a unui act creator pur? Pot conchide: acest „i” este rezultatul unui mecanism care aparţine imaginaţiei, deci minţii ( aşadar ţine de om) ?

Pe Aleea Ficţiunii

Cu creionul în mână în faţa foii albe…Nu am făcut decât să grăbesc pasul prin cotloanele unei suburbii, dincolo de toate luminile centrului. Nu îmi este cunoscut nimic şi parcă nici măcar nu mai dispun de control. Am făcut dreapta, iar bezna îmi tăia privirea la fiecare strădanie de a vedea ceva. Nu poţi să vezi aici nimic, totul trebuie intuit, trebuie să joci dur, să te manifeşti ca cel mai mare creator. Mintea îţi va juca feste şi nu vei şti nicicând ce este real şi ce anume nu. Sunt resemnat că am părăsit a-ul, că nu mai pot pleca acum de aici. Totul pare un mare adevăr sau o mare iluzie, dar adevărul şi adevărul în ficţiune nu trebuie confundate.

Ficţiunea este ceva ce nu există în asemenea mod, încât o facem să existe în realitatea noastră. Suntem cuprinşi de invadarea extensiilor ei, iar i-realul devine mobilul prim al tuturor posibilităţilor ideilor şi factualităţilor.

Dar despre realitate?


[1] Schuchardt, Read Mercer, Ce este matricea?, p.27, preluat din William Gibson- Neuromancer

1417 vizualizari

Un comentariu

  1. Mihai spune:

    Foarte tare!

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.