REVISTA NAUTILUS / Articole / CĂLĂREŢUL, MÂNA, CALUL…

CĂLĂREŢUL, MÂNA, CALUL…

Ovidiu Petcu • 3:52 - 11.05.2011 • 

… sau

GALOP IREPETABIL, TALENTUL

(numai pentru uzul „ucenicilor vrăjitori”)

„Talentul” – un sens care stârneşte speranţe, patimi şi controverse aprinse.

Einstein dădea de-nţeles că talentul e o chestiune de caracter. S-o luăm de bună?

În general, talentul se defineşte ca îmbinarea disponibilităţilor naturale într-o aptitudine deosebită pentru un anumit domeniu – condiţie a performanţelor de excepţie; în creaţia literară, talentul poate fi aptitudinea de a crea frumosul printr-o armonie naturală a frazelor, sensurilor şi imaginii ideilor într-un întreg numit operă literară.

Fiind un potenţial nativ parcă special adresat unui domeniu, talentul se manifestă  de timpuriu şi fără avertisment printr-o receptivitate neobişnuită a individului pentru informaţiile din domeniul respectiv şi, la scurtă vreme, prin uşurinţa de a fi performant în acel domeniu.

„Potenţial nativ”, „manifestat de timpuriu”: iată de ce majoritatea celor care îşi descoperă „talente târzii” sunt oameni fără pretenţii şi fără manifestări „de profil” în copilărie sau adolescenţă (deşi n-au trăit pe Lună), promovaţi de conjuncturi sociale favorabile în cadrul unor grupuri hiperprotectoare şi interesate.

Este ştiut că orice talent real poate evolua spectaculos prin educare şi practicare.

Considerat cea mai înaltă şi sintetică structură de personalitate, caracterul e înţeles drept ansamblu de trăsături psihico-morale distincte, relativ stabile, caracteristice felului de-a fi al fiecăruia dintre noi.

Caracterul se formează de-a lungul timpului prin interacţiunea individului cu mediul social (familie, şcoală, prieteni etc.) şi cu modele culturale aferente acelui mediu.

Un model străvechi al unui fel de-a fi îl constituie Decalogul – „cele zece porunci” din Biblie (să nu te dai la dumnezeul aproapelui, să nu-ţi laşi fanii să te facă statuie de viu, să nu joci zaruri cu Atotţiitorul decât în zilele de lucru etc.). Ca modele recente pot fi citate: modelul de băiat / de fată de cartier (să nu-ţi dai pumnii la carte, să calci crăcănat ca să nu te opăreşti la subţiori etc.), modelul pipiţ-ei (-ului) de Dorobanţi (să nu mergi pe centură că ajungi la Vaslui, să n-ai merţan în lizing, s-ai rolex şi toc cui etc.), modelul de scriitor SF (să nu-ţi critici criticii ca pe tine însuţi, să nu-ţi faci prieteni în asociaţia de locatari dimpotrivă, să nu-ţi faci editură de scară B etc.) – mă rog, şirul modelelor de însuşit trăsături psihico-morale distincte poate continua.

Odată format, caracterul e greu de supus unor schimbări, fapt ce decurge chiar din imperativele sus-pomenitelor modele arhetipale. Interferenţele dintre talent şi caracter în procesul de creaţie literară sunt, aşadar, explicabile. Detalii:

S-ar putea zice că talentul e unealta de scris, iar caracterul – mâna care scrie. Un caracter puternic va dezvolta scriitura în linii de forţă ample cu aerul degajat al celor ce se-ngrijesc mai mult de fermitatea şi claritatea comunicării decât de aspectul ei caligrafic. Din contră, un caracter slab va aşterne un scris ordonat, cu litere potrivite-n cuvinte cuminţi, astfel căutând cu aplecată-sfială bunăvoinţa tuturor.

La fel, putem spune că talentul e asemenea unui superb cal de rasă, călăreţul fiind caracterul. Un caracter puternic îşi va asuma riscul explorării, „mânându-şi (galop!!) zi şi noapte talentul / pe unde picior de-autor n-a călcat” (…). Un caracter slab, însă, îşi va conduce-n pas domol talentul, în fapt de zi şi doar pe drumul sigur (un fost coclau bătătorit de fraieri – aceia ocupaţi cu „explorarea”).

Stând strâmb şi judecând drept, metafora cu calul nu-i nici pe departe întâmplătoare: îmbinarea anumitor disponibilităţi native ale individului în acea aptitudine specifică numită, cum s-a mai spus, talent, reclamă o structură psihică unitară de procesare inteligentă a informaţiilor dintr-un anumit domeniu.

E de presupus că-i vorba de o „inteligenţă” aparte, ceva ce ţine de emisfera dreaptă, căci nu e implicată în calcule inginereşti ci în crearea frumosului din armonia structurilor literare. Iată de ce se constată frecvent că, odată lăsat în voia peisajului, talentul poate porni de capul lui în căutarea unor expresii literare cât mai suculente, rătăcind la întâmplare întru creaţie şi ajungând… naiba mai ştie unde! Prin urmare, coerenţa demersului literar ţine de competenţa şi fermitatea „călăreţului” – adică de caracterul scriitorului.

Desigur, la susurul blând al izvorului literar din ţeastă, oricare poate adormi în şa, măcar din când în când, nu? Dar tragedia loveşte necruţător când întregul demers literar, croit de întâmplare, parcurs e de-autorul dormind pe-al său talent

Precum s-a mai spus, caracterul este cea mai înaltă şi sintetică structură de personalitate a fiinţei omeneşti. Or, dacă stilul reflectă personalitatea scriitorului… În sfârşit: despre amprenta personalităţii autorului şi despre personalitatea stilului operei sale vorbim data viitoare, în ultimul episod al „trilogiei” pentru ucenicii vrăjitori.

1549 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.