REVISTA NAUTILUS / Articole / Aripile albatrosului, mîinile scriitorului

Aripile albatrosului, mîinile scriitorului

tessa_kum • 10:19 - 05.09.2011 • 

Am fost chemată în sala de şedinţă de şeful de echipă şi de şeful de departament. Au închis uşa în urma lor, şi am vorbit despre mâinile mele. E o mare îngrijorare a celor doi că nu mai am rezistenţa pentru o tură completă, şi că, în ciuda fizioterapiei şi exerciţiilor adaptate, deteriorarea mâinilor mele se încetineşte doar, dar nici vorbă de stopare ce să mai vorbim de îmbunătăţire. Au discutat despre opţiunile disponibile pentru mine, de multe dintre ele habar n-aveam că erau posibile, şi au spus că indubitabil cel mai important lucru este ca mâinile mele să-şi revină. N-am  putut face altceva decît să dau din cap, şi să dau din cap, şi să dau din cap, şi în cele din urmă au început să mă piseze pentru orice fel de răspuns. Nu am spus nimic, pentru că, pentru că…

Tot ce puteam gândi era cît de jenată mă simţeam că nu-mi putem face treaba mea absurdă,  activitatea mea zilnică stupid-repetitivă, că din unul dintre cei mai conştiincioşi  angajaţi ajunsesem coada cozilor în general, o sub-medie, ruşinea de a mă simţi un om inutil şi neproductiv,  groaza care-mi cuprindea sufletul  la gîndul reînceperii vînătorii unei slujbe, angoasa mâinilor mele rănite care sigur îmi vor afecta capacitatea de a-mi stabiliza o slujbă ca să nu mai vorbim de vreo performanţă, stresul conştientizării faptului că era aproape imposibil să-mi schimb domeniul muncii fără nici o calificare şi ştiind că nu-mi pot permite nicio scădere a salariului, toate astea fiind aşteptate de şefii mei şi toate astea fiind un pretext străveziu pentru cît de îngrozită eram la gîndul că nu voi mai putea scrie. Şi trebuie adăugată şi umilinţa la toate acestea, pentru că nu este nimic mai umilitor decît să plângi în faţa oamenilor, mai ales atunci când acei oameni sunt şefii tăi. Diferite persoane mi-au spus la World Fantasy Convention ceea ce este necesar ca să fii „scriitor”. Trebuie să faci musai atîţia bani pe an din scris  sau trebuie musai să vinzi atîtea texte, sau trebuie să fii capabil să trăieşti numai din veniturile tale ca scriitor. Cele mai multe dintre aceste persoane m-au desfiinţat atunci când n-am fost de acord. Pentru că opinia mea, „un scriitor scrie” a fost considerată deosebit de  naivă. Există nişte confuzii, cred în toată discuţia asta. Cariera scriitorului opusă identităţii scriitorului. Alegerea unui scop exterior scrisului în opoziţie cu  actul scrisului.

Şi cred că nu trebuie să insist la nesfîrşit asupra relaţiei mele cu literatura . Scriu pentru că mintea mea este setată în acest fel. Orice ar ţine de o carieră este doar colateral în cazul meu (şi din ce în ce mai mult, doar un accident). Acum, avînd în vedere starea mâinilor mele, în starea în care sînt, am învăţat despre relaţia mea cu actul scrisului care merge dincolo de ficţiune. Mi-au fost de nenumărate ori recomandate programe calculator de recunoaştere a vocii. Cred că asemenea sugestii izvorăsc din concentrarea asupra „cuvîntului” contrapus  „cuvîntului scris”. Rezultatul vorbitului şi scrisului este acelaşi, dar nu şi metodele de generare. Nu sînt un vorbitor. Nu există cineva printre prietenii mei şi în familia mea în faţa cărora să nu mă bîlbîi, să nu mă încurc, să nu mă poticnesc atunci cînd vorbesc. Nu pot „spune” o poveste. O idee clară în capul meu iese confuză şi stupidă prin limba mea. Scrisul şi vorbitul sînt procese diferite, utilizînd fluxuri şi ritmuri comunicaţionale diferite cu viteze diferite.Vocea mea nu-mi este prietenă. Am încredere însă în scrisul meu. Un scriitor scrie şi scrisul este un act, nu un rezultat final. Scriu pentru că nu-mi pot rosti gîndurile cu voce tare. Scriu ficţiune pentru că mintea mea caută o poveste în toate lucrurile şi trebuie să mă exteriorizez sau simt că mă sufoc. Scriu scrisori pentru că nu mă pot întîlni cu toţi prietenii mei pentru că avem toţi atîtea rahaturi de făcut. Postez zilnic însemnări pe blogul meu pentru că mă încarc zilnic cu atîtea chestii pe care le tot rumeg pe care trebuie să le expulzez altfel simt că înnebunesc. Gînduri despre cărţi pentru că îmi pasă de acestea cu adevărat ca să pot să-mi amintesc mai tîrziu impresiile de lectură cînd toate cărţile citite mi se învălmăşesc în minte. Impresii de călătorie şi incidente care mi s-au părut curioase, pentru-mi propria aducere aminte, pentru ceilalţi, pentru faptul că sînt mărturii ale vieţii mele. Confesiuni sau auto-sabotaje, chestii de genul ăsta pe care trebuie să le scriu pentru că acesta este singurul mod în care pot purja presiunea interioară , n-am găsit alt mod de a mă împiedica să intru în implozie.                                                      Eşti scriitor. Imaginează-ţi că eşti scriitor. Şi scrii. Cînd eşti acasă şi timpul îţi aparţine, alegi între a scrie scrisori, povestiri, postări pe blog, toate chestiile astea şi toate chestiile pe care vrei să le faci sînt toate scris. Astea-ţi sînt mîinile. Opt degete mici şi două mari sînt vocea ta tăcută, adevărata ta voce. Şi dintr-o dată scrisul le doare. Iar durerea asta nu poate fi ignorată. Trebuie să decizi ce scrii în fiecare zi pentru că nu mai poţi sări de la un scris la altul. Trebuie să înţelegi că dacă răspunzi la un e-mail nu mai poţi continua romanul. Dacă scrii la roman nu vei mai posta astăzi nimic pe blog. Dacă scrii asta, cînd vei termina nu vei mai fi în stare să mai scrii şi altceva pentru că vei avea dureri. Şi conştientizezi asta ori de cîte ori îţi foloseşti mîinile. Te-ai gîndit vreodată la asta, cum ar fi să te doară permanent mîinile ? Cînd tai o roşie, cînd calci, cînd ridici sau cari ceva greu, cînd tai o zi din calendar întrebîndu-te permanent cît de mult iroseşti din capacitatea de a tasta, din capacitatea de a scrie. Cînd te apuci de scris trebuie să hotărăşti ce trebuie să scrii pentru că n-o poţi face decît o singură dată. Şi eşti incapabil să te uiţi la tastatură fără să-ţi dai seama că alegînd scrisul, pe care nu poţi să nu-l alegi,  pe care-l iubeşti, vei alege să te doară al dracului. Aşa că alegi cu multă grijă despre ce vei scrie. Şi ajungînd acasă după muncă stai în cameră şi vezi că s-a adunat un vraf de cărţi despre care ai vrea să scrii. Căsuţa de emailuri e plină cu mesaje la care n-ai răspuns, prietenii înţelegători comunicîndu-ţi că nu trebuie să răspunzi pentru că trebuie să-ţi menajezi degetele, dar nu vrei să persişti în muţenie. Postări în care ai vrea să scrii despre copaci şi filme şi mai ştiu eu ce. Impresii de călătorie nu numai despre San Francisco dar şi despre Japonia, pe care ai vrea să le termini.  Amărîtul tău de roman , atît de aproape de încheiere, zăcînd şi aşteptîndu-te să te avînţi în bătălia cu el. Şi ştii stînd acolo cu mîinile durîndu-te dincolo de os că decizia nu-ţi mai aparţine. În seara asta, nu poţi scrie. Încă o zi s-a terminat şi nu poţi înainta cu ceea ce ţi-ai propus. Lista de priorităţi creşte. Şi cei faţă de care ţi-ai asumat nişte angajamente aşteaptă. Termenele se apropie. Te strădui dar nu înaintezi. Şi toate astea ţi se învîrt şi se învîrt şi se învîrt în cap şi încetul cu încetul presiunea te macină şi începi să simţi apariţia fisurilor. Cît scrii nu te mulţumeşte şi nu este destul. În interior, debordezi de tot ceea ce aşteaptă să fie pus în cuvinte. În afară, eşti tăcut. Poţi spune doar atît de puţin din ceea ce doreşti să spui şi îţi vei da că din ce în ce mai mult  pur şi simplu alegi să nu mai spui nimic… Devii invizibil. Cu suficient timp şi tăcere, vei înceta să mai exişti. Nimeni nu poate auzi cît de tare urli, pentru ca de-abea te poţi tu însuţi peste zgomotul alb în creştere din capul tău. Ştii acest loc. Este un loc rău. Ai mai fost aici. Ştii cum te poţi elibera de această presiune: în acelaşi mod în care te-ai defulat pînă acum. Puneţi în scris frica şi frustrarea atât de repede încît acestea să nu mai aibă nici un sens, într-un mod atît de adevărat încît să fie hidoase, dar dă-le  afară afară afară şi vei rămîne întreg întreg întreg la cap. Dar nici asta n-o poţi face. Îţi pierzi nu numai iluzia unei cariere ca scriitor, dar şi mai grav îţi pierzi identitatea ta ca persoană şi singura capacitate de a te menţine în afara acelei găuri adînci şi întunecate. Imaginează-ţi că ţi-e teamă să scrii. Imaginează-ţi că ţi-e teamă că nu vei scrie vreodată. Mă tot gândesc la albatrosul pe care l-am văzut în Monterey. A ajuns rănit la grădina zoologică, şi în timp ce oasele i se vindecau, nu-şi mai putea folosi aripa, şi prin urmare nu mai putea plana cum fac albatroşii, nu mai putea aluneca adormit în văzduh ore în şir cum fac albatroşii, nu mai putea fi un albatros. Ce este un scriitor care nu poate scrie? Un albatros rănit. O jalnică memorie. O identitate avortată. Am scris lucrurile astea în ultimele zile. Şi pentru că m-am decis să lucrez  în seara asta, nu voi fi mai scrie nimic altceva. Imaginează-ţi că eşti un scriitor. Imaginează-ţi că nu poţi scrie. Ce faci ?

Traducere de Cristian Tamaş.

Textul a fost tradus şi postat cu permisiunea Tessei Kum.

Tessa Kum este născută în 1981 şi provine dintr-o familie sino-australiană. Este asistent editorial la Weird Tales Magazine şi Best American Fantasy . Este absolventă a atelierului literar Clarion South. Locuieşte în Melbourne, Australia şi a călătorit în Japonia, Malaezia, S.U.A., Patagonia, China şi Tibet.

Textele sale au apărut în „Halo: Evolutions”,  antologia „Baggage”, „Daikaiju 3”, „ASIM”, au fost cuprinse în antologiile australiene „Years Bests”. A fost nominalizată pentru premiul australian Ditmar.

Îi plac rechinii, ceaiul fără zahăr şi somnul. Îi displac biografiile scriitorilor, cafeaua şi insomnia. Textele sale variind între mainstream şi pseudo-existenţă pot fi găsite la adresa : http://silence-without.blogspot.com . Culegerea ei de povestiri „7wishes” poate fi citită online.
Interviul  acordat de Tessa Kum „Sunt o maimuță cu tastatură” scriitoarei australiene Gillian Polack (traducerea Cristian Tamaș) : http://revistanautilus.ro/interviuri/sunt-o-maimuta-cu-tastatura/

1404 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.