REVISTA NAUTILUS / Articole / AMBASADORII sau POZITIVISMUL ÎN SPORIREA DE SENS

AMBASADORII sau POZITIVISMUL ÎN SPORIREA DE SENS

Ovidiu Petcu • 22:08 - 09.02.2012 • 

„Prin mentalitatea ei, literatura S.F.

reprezintă o estetizare a curiozităţii.”

(Florin Manolescu)

„Pozitivism”! Unii stropesc chiar şi când scriu acest cuvânt! Ei nu se referă neapărat la curentul filosofic botezat astfel cât, mai ales, la spiritul unui gen literar fertilizat cu elemente de limbaj, gândire şi modele preluate din ştiinţele pozitive. Cu ce le-o fi greşit ştiinţa când a oferit un suport raţional extraordinarului din arta literară?

C. P. Snow descrie cu multă pătrundere tensiunea dintre „cele două culturi” aparent nemiscibile, culturi fondate pe disciplinele „realiste” şi, respectiv, „umaniste” (The Two Cultures,1959). Aşa se face că, văzându-l pe amintitul autor „deplângând grava incomprehensibilitate ce stăpâneşte pe literatul ce se abate în aria «stranie» a ştiinţei sau pe cercetătorul care vizitează tărâmul «ciudat» al literelor”[1], Mircea Maliţa îşi asumă rolul de ambasador (imaginar) al oamenilor de ştiinţă venit cu solie de pace printre literaţi[2]. Demersul nu e fără speranţă: şi unii şi alţii dezvoltă, pe căi proprii, STRATEGIILE DE SPORIRE A SENSULUI REALITĂŢII.

Mi-am zis că aşa ceva nu se ratează. Iată câteva impresii de observator supus greşelii.

Urmând paşii siguri ai matematicianului descins fără prea mari emoţii în luxurianţa cetăţii literare, m-a frapat ideea de „conştiinţă a solidarităţii de scop şi de misiune” – cea dintâi avansată de savant scriitorimii. Dovada, pledează academicianul, este „conceptul fundamental de model. Definit ca o descriere a unei porţiuni de realitate (mai puţin cunoscute) prin limbajul altei porţiuni de realitate (mai bine stăpânite), modelul oferă ştiinţei şi literaturii conştiinţa unui efort comun de a crea modele pentru realitate.” Stupoare, proteste, „Afară cu modelu’!” etc. Savantul îi atenţionează pe furioşi că literatura, ştiinţa şi artele plastice sunt „vaste ateliere de confecţionat modele”, imagine care îi tulbură şi mai tare pe „separatişti”.

Ei rezistă şi la „propunerea de a privi atât ecuaţia galileană a pendulului cât şi o poezie argheziană drept materializări în veşminte diferite ale unuia şi aceluiaşi concept de model”; şi, uitând că nu tot ce zboară se măsoară, contraargumentează: „ceea ce descrie ştiinţa e măsurabil, deci e dimensiunea cantitativă a realului, pe când literatura se îndreaptă spre calităţi.” Atunci, referindu-se la ştiinţă şi literatură deopotrivă, savantul întreabă suav: „Dar nu sunt oare ambele în căutarea unor structuri ordonate? Nu încearcă şi una şi alta să pună pecetea inteligibilului pe câte un fragment de univers?” Ba da, omul de ştiinţă interoghează realitatea spre a o-nţelege, scriitorul născoceşte realitatea aşa cum o-nţelege! (Am gândit cu glas tare?) Însă cei „obsedaţi de diferenţe” obiectează chiar pe această bază: „literatura foloseşte recuzita imaginarului, în timp ce ştiinţa e ancorată în realitate.” Nu, zău?, mă aud iar, şi savantul punctează: „nimic pe lume nu e mai imaginar decât numerele complexe, cu ajutorul cărora calculăm aripi de avion.” Totuşi, se încăpăţânează „separatiştii”, „literatura nu adoptă demersul raţional al ştiinţei!”. Dar matematicianul îi ameninţă că, dacă n-au astâmpăr, „va enumera câte feluri de raţionalitate pot fi definite” („Sumedenie!”, scap eu pe limba coanei Efimiţa). În plus (continuă savantul), atât ştiinţa cât şi literatura, „prin mijloacele (adică modelele, limbajele şi gramaticile) lor, caută să degajeze, să atribuie sau să sporească sensul unei realităţi infinite” [MM, p.6].

Frumos!, îi zâmbesc „separatiştii” omului „care vede doar cifre în jurul lui” (sic!), dar ce-i cu „sporirea de sens”? Vreo ridicare la pătrat?, la cub? Şi ce au în comun modelul ştiinţific şi modelul fantastic? (Sigur, fantasticul: un univers miraculos de la un cap la altul – fantasticul popular… sau universul atotputernicei raţiuni lovit de trăznetul din senin al inadmisibilului – fantasticul cult… şi mai puţin cultivatul pe-aici, „de nedefinit”-ul „fantastic ştiinţific”…)

Mai întâi, distinsul matematician reaminteşte asistenţei că, în copilăria omenirii, fantasticul a fost utilizat ca model fundamental de explicare a realităţii. (Îmi pare logic: născut fără ştiinţă, omul raţional s-a mulţumit iniţial cu modelul iraţional.) „Atât zeii lui Homer, cât şi zânele din basmele populare” – continuă academicianul – „sunt construcţii coerente introduse în realitate pentru a-i da sens”, nişte „Instrumente naive dar eficace de reducere a inexplicabilului”. (Simt că prind aripi: normal, oameni buni!, după cum, în mitologie, Prometeu este ficţiunea care, milenii de-a rândul, a dat sens provenienţei şi utilizării focului, tot astfel, în fizică, numărul de spin este ficţiunea care de aproape un secol dă sens provenienţei şi utilizării stărilor cuantice, naiba să-l ia de liceu!) …şi iar aud vocea calmă a maestrului: „Istoria gândirii umane se poate scrie în termenii eliberării, curăţirii şi emancipării treptate a modelelor de elementele supranaturale. Câte ruguri n-au ars, câţi paşi eroici n-au fost făcuţi cu fiecare descoperire, cu fiecare rafinare a procedeelor raţionale, cu fiecare sistem filosofic, cu fiecare operă literară, până la lărgirea ariei stăpânite în frontierele de astăzi!”

„Separatiştii” se agită, vociferează: „Ştim, ştim! Explicaţi ce e cu sporirea de sens!”

O imagine face cât o mie de cuvinte: imperturbabil, matematicianul scoate din buzunar ceva ca o brichetă, captând astfel atenţia întregii asistenţe. Un bâzâit scurt, aerul freamătă şi „bricheta” proiectează în spaţiu o imagine a celebrului tablou Ambasadorii, pictat de Hans Holbein cel Tânăr în anul de graţie 1533[3]. Imaginea este fidelă şi în mărime naturală: 207 × 209 centimetri. Asistenţa rămâne tablou.

Într-adevăr, „Tabloul răsplăteşte orice aşteptări”, spune savantul, şi se apucă să descrie… ceea ce vede toată lumea: „Două personaje stau în picioare şi te privesc impasibile, de o parte şi de alta a unei mese. Un ceas indică orele 10 şi jumătate dimineaţa, pauza unei şedinţe de negocieri (…). Instrumentele de navigaţie şi globurile” (unul reprezentând Pământul şi altul Cerul) „amintesc că suntem în anii explorării Canadei şi ai prezenţei portughezilor în sudul Asiei. (…). Crucifixul din stânga perdelei, aproape invizibil, e o aluzie la înaintarea laicismului Renaşterii şi la criza Bisericii, divizată de Reformă. Nu te saturi să citeşti în acest tablou un capitol pasionant de istorie. Şi, deodată, privirea îţi este atrasă de un obiect straniu, neluat în seamă de cei doi ambasadori, obiect care scapă legilor gravitaţiei, ridicându-se uşor deasupra pardoselii de marmoră. Are o formă alungită” [MM, p.6-7], elipsoidală (completez eu în gând), şi nu-i poţi justifica nicicum prezenţa, mai ales că, neavizat, îţi este imposibil să-i stabileşti identitatea şi rostul. Dintre cei ce îi cunosc secretul, mai toţi pot să afirme că obiectul acela te ofensează de fiecare dată cu aceeaşi insolenţă a anomaliei de un insolit buimăcitor, potrivit în context ca nuca-n perete. Însă e aşa cum cred că l-a vrut Holbein: o sfidare la adresa a tot ce ştii.

Continuăm să privim, fascinaţi, elipsoidul: imponderabil şi straniu, ai zice că răsare chiar de-acolo, din marginea de jos picturii. Este, pur şi simplu, nepământean. Aşa de nepământean, că nici să respiri nu-ţi vine. Cineva şopteşte: „Gogule… probleme, mă?” Atmosfera se mai destinde. Păşind cu fereală, câţiva dintre cei de faţă vin mai aproape de tablou. Privind fix la forma aceea  prelungă, unii par să uite de sine aşa, mutându-se de pe un picior pe altul. Alţii prind să se mişte prin faţa picturii, se lasă pe vine, se ridică pe vârfuri, mormăie, vorbesc singuri, oftează. Când şi când, exclamaţii de surpriză. Omul ştiinţei tace, zâmbind aiurea.

Stabilirea identităţii obiectului pare imposibilă pentru cel neiniţiat. S-ar zice că Holbein a plănuit aşezarea straniului elipsoid nu doar de-a curmezişul picturii, ci şi al înţelegerii, obiectul tăind calea privitorului nu către sensul universului perfect inteligibil din tablou, ci spre un cu totul alt sens, mult mai adânc. Prin formă, textură şi dispunere, obiectul este complet străin lumii celor două personaje, parcă ar veni din alt spaţiu, iar ele nici nu par să-l vadă! Şi poţi să te întrebi: oare ce a surprins pictorul în acea binecuvântată zi de 11 aprilie 1533 levitând şui (sau ţâşnind?) prin faţa celor doi ambasadori?

În sfârşit, savantul vorbeşte: „După ce desfide orice încadrare în realitate, obiectul îşi dezvăluie secretul dacă îl priveşti lateral (…) dintr-un unghi anumit” – unul de aproape 10° cu axa lungă a elipsoidului. Sfielnic, proaspeţii iniţiaţi vin pe rând în faţa tabloului virtual şi, apropiindu-se de el cu paşi laterali ca să micşoreze treptat unghiul de incidenţă al privirii, văd cum imaginea acelui univers de nezdruncinat al raţiunii, cu ambasadori cu tot, se esompează, destrămându-se în vagi umbre verticale, tot mai subţiri cu fiecare pas, iar elipsoidul se „scurtează” în acelaşi ritm, treptat luându-şi formă de craniu omenesc a cărui umbră trece pe sub ramă.

Se fac interpretări, circulă comentarii. Desigur, Holbein trebuia să aleagă un element puternic pentru a nega veşnicia atoate-stăpânitorului om. Inspirat şi totodată ironic, el a ales craniul – vechi mesager al adevăratei veşnicii. Fiind pe fază, distinsul matematician confirmă: „Ambasadorii vor să facă pacea, să evite războiul, să învingă moartea, dar ea stă la pândă în planul secund al fantasticului.

…un plan la care, precum s-a văzut, au acces numai iniţiaţii; şi cei care se întreabă ce naiba caută într-un tablou atât de realist „pata” aceea elipsoidală  – de fapt, „un craniu alungit, deformat ca într-o oglindă magică” (prin anamorfoză), având axa lungă… taman pe direcţia din care, sub unghiul potrivit, recunoşti un craniu – al treilea personaj, poţi spune: „o apariţie extraordinară, care subminează tot ce se întâmplă în tablou” – ordinea unei civilizaţii în expansiune, adică sensul modelului de gradul întâi – pentru a lăsa loc unui sens mai profund, sensul modelului de gradul doi: „ambasador” al zădărniciei lucrării omeneşti, craniul deschide, aproape în sens propriu, perspectiva inexorabilului final. Cu alte cuvinte, sporirea de sens apare când un mesaj complementar dă un plus de profunzime sensului iniţial: „Contempli modelul pictural al naşterii diplomaţiei moderne şi pleci cu neliniştea trezită de obiectul fantastic.” Aplauze, agitaţie, „Jos elitismul!”, observaţii pertinente: într-adevăr, marele pictor a uitat să anexeze tabloului modul de întrebuinţare.

Dar literatura? – şi savantul aduce exemplificări din clasici ai literaturii fantastice: Borges – o lume obişnuită, personaje obişnuite, conversaţii obişnuite, şi un negustor de cărţi obişnuit aducând neobişnuitul: o carte cu un număr infinit de pagini (Cartea de nisip); Bulgakov – într-un decor obişnuit, într-o zi obişnuită, directorul unei instituţii obişnuite este înlocuit, în mod neobişnuit, de costumul său (Maestrul şi Margareta); iar exemplele continuă: Buzzati, Galaction, Voiculescu, Bănulescu… Din ce în ce mai neobişnuit!

Pauză: gustări, cafele, răcoritoare, comentarii…

Savantul reia: „Ca să completeze demonstraţia împăcării ştiinţei cu fantasticul, nu-i va rămâne omului de ştiinţă decât să citeze «ştiinţa fantastică», gen care nu s-ar fi creat dacă n-ar fi existat afinităţi puternice între cei doi termeni constituenţi.” (Zâmbete.) Extraordinarul din SF „nu are doar credibilitatea ce i-o dă arta povestitorului, ci dispune de certificat ştiinţific: sunt invocate laboratoare, savanţi, teorii care îl susţin, îl legitimează şi îl dezvoltă”, unul dintre efectele pe care şi-l propune modelul de gradul doi fiind plauzibilul. Pentru aceasta, autorul „suprimă (…) o lege recunoscută, pentru a o înlocui numaidecât cu o lege nouă, pe baze riguros raţionale şi ştiinţifice” – adică mai uşurel cu „licenţele”, dragilor. „Aşa cum negi postulatul paralelelor şi dai peste o geometrie ne-euclidiană, în S.F. scoţi o lege (…) care e limitativă (…) şi o înlocuieşti cu o alta ce-ţi oferă modelul coerent, logic şi plauzibil al unui univers mai generos.” Fie că „Punctul de plecare e riguros plantat în ultimele descoperiri”, fie că totul porneşte „de la manual”

Voce din public: „Iarăşi literatura «cu adevărat SF»? Iarăşi popularizarea ştiinţei?”

Ignor evenimentul: răstălmăcirea din viclenie seamănă cu aceea din prostie şi ambele cer apă la moară. Eu nu le dau. Nici matematicianul: „Gratuitatea jocului de imaginaţie – susţinută aprig de unii – nu mai e evidentă. (…). Aici vede Callois diferenţa între S.F.  şi literatura fantastică: nu mai e fantezie, ci o împingere mai departe a raţionamentului ştiinţific.” Voci răzleţe: „Nu vrem tehnicism!” Omul de ştiinţă îi atenţionează pe oponenţi că, de fapt, SF-ul şi fantasticul „sunt meditaţii asupra puterii (fizice sau mintale) a omului şi a limitelor ei. Cele mai asupritoare sunt limitele de spaţiu şi de timp, cele mai tulburătoare sunt limitele gândirii noastre.”

„Aşa e!”, strigă cei câţiva „separatişti” furioşi, „Nu vrem tehnicism!”

Savantul cuprinde într-o căutătură visătoare mulţimea oamenilor de litere: „Când părăseşti tabloul lui Holbein, te întrebi dacă fantasticul cel mai îndrăzneţ, nebănuit şi miraculos, nu e sortit să fie ajuns din urmă, mai târziu, de real” – şi îmi face semn: „acum”.

Este o altă erupţie în cotidian a inadmisibilului: conform înţelegerii (imaginară şi ea[4]), distinsul academician îmi predă ştafeta odată cu „bricheta” plină cu tablouri celebre. Înclinându-mă discret spre Maestru, rostesc într-o limbă română impecabilă: Vă mulţumesc. Trag aer în piept, mă prezint asistenţei, zâmbesc subţire spre grupul de „separatişti”, ridic mâna înarmată cu micul prototip şi  „împuşc” Ambasadorii lui Holbein. Imaginea picturii tresare. Buuun… Acestea fiind făcute, întreb în aceeaşi română fără cusur: Când v-aţi jucat ultima oară?

Tăcere. Ai zice că toţi aşteaptă să le captez răspunsurile prin telepatie. Recunosc în sală câţiva prieteni abia stăpânindu-şi râsul. Rostesc incolor: Vă rog să priviţi din nou tabloul. (Tăcere.) Insist! (Rumoare.)

În sfârşit, primii curajoşi se apropie în silă şi, fără alte vorbe, încep să privească, evident, în lungul elipsoidului. Se aud exclamaţii de spaimă, râsete nervoase, acuze. Vin şi privesc tot mai mulţi, se miră, îşi dau cu presupusul, aşteaptă explicaţii.

Când apreciez că tabloul a fost vizionat de o majoritate comodă, vorbesc iarăşi: Ceea ce aţi văzut acum este, de fapt, adevărata imagine a originalului. Cum explicaţi?

Reacţii amestecate: „Imposibil! Nu e craniul, e bomba de la Hiroşima!”, „Da, da, e «Băieţelul»! Ai făcut-o-n calculator!, ce, ne crezi proşti?!”, „Este o glumă?”, „A prevăzut Holbein sfârşitul lumii?”, „Cine naiba vă credeţi?”, „Unde sunt omuleţii verzi?”, „Cine v-a chemat aici?”, „Star-Trec-gău-hom!, Star-Tre-gău-hom!” etc.

S-ar zice că am răscolit un viespar. În jur, numai figuri contrariate sau ostile. Micul grup de literaţi „obsedaţi de diferenţe” se apropie cu pas domol, tăindu-mi calea spre ieşire. Iar ieşirea e în celălalt capăt al sălii. Îi văd cum vin şi se desfăşoară, acum ne despart şapte-opt metri… şi o masă încărcată cu gustări: breşa pe care o căutam, căci „separatiştii” trebuie s-o ocolească. Dar parcă centrul atenţiei s-a mutat chiar în celălalt capăt al sălii şi… un gând îmi îngheaţă sângele-n vine. „Separatiştii” privesc şi ei într-acolo. Mă uit şi eu, sperînd să-l văd pe savant încă în picioare, şi mă decid. Iau startul ca la probele de viteză, sar pe masă şi dincolo de ea într-un nor cosmopolit cu de-ale gurii şi aterizez rău, alunecând pe pateul cules de tălpile pantofilor. Doi literaţi mă ajută să mă readun în picioare şi mă privesc speriaţi.

„Deci, e adevărat?”, „Dom’ Profesor a zis că e ceva cu spaţiu-timpul, se poate?”, mă întreabă ei, şi înţeleg: doar cine minte rar minte bine. Da, e adevărat, le răspund privindu-i în ochi. Gândind că nici Dâmboviţa nu mă mai spală îmi şterg pateul de pe pantofi, verific dacă mai am „bricheta” în buzunar, îmi bag cămaşa-n pantaloni şi pornesc spre locul unde levitează nesmintit imaginea cu Ambasadorii, înconjurată de o groază de privitori cu expresii preocupate până la îngrijorare, şi mai văd şi doi paramedici. Savantul e acolo, întreg şi plin de vervă: „Dacă merg zece generaţii înapoi şi într-o luptă cu tătarii nu îngrijesc rana strămoşului meu, iar acesta moare, atunci schimb înfăţişarea istoriei şi astăzi nu exist!” Reluăm?, îl întreb din ochi. Distinsul academician aprobă pe aceeaşi cale. Se face linişte. Intru direct în subiect arătând spre tabloul lui Holbein:

Lucrarea este şi azi o enigmă: cum se poate ca un pictor din veacul al XVI-lea să redea aproape fotografic imaginea bombei nucleare ce urma să fie construită şi detonată 412 ani mai târziu? Cum explicaţi?

„Posibil ca Holbein să fi fost un fel de Nostradamus, cine ştie?”, „A fost vreodată în Triunghiul Bermudelor?”, „Eu tot cred că e un truc, aşa a fost şi aselenizarea!”, „Ce spune analiza cu carbon paisprezece?”, „Dacă nu se poate călători în Timp, de ce Hawking ăla mai bate câmpii? Hai, domnule, că ne mai uităm şi noi pe Discovery!” – şi tot aşa. Mi-e mintea bântuită de calcule: câţi participă la discuţia asta? Să fie cam o treime din totalul celor prezenţi, sau cât? Mă tot uit şi nu-mi cred ochilor: unde e atmosfera glacială de acum o oră?

„Cele două culturi”, pe naiba! Pierdut în mijlocul unui grup consistent de literaţi de toate vârstele, celebrul matematician se simte ca acasă şi… poftim!, gazdele i-au adus o tablă, iar dumnealui, „pozitivistul”, o tot umple cu formule şi toţi „umaniştii” îi sorb vorbele şi le mai şi înţeleg, altfel n-ar sta cu gurile căscate! Aşa cum îi văd acum, par să fi întinerit cu toţii! De ce relaţiile noastre n-au fost dintotdeauna aşa, ce lucru esenţial ne desparte?

Scurtă pace… Cum vor reacţiona când le voi spune? Or să mă ierte vreodată că am trucat Ambasadorii? Cel puţin, le-am atras atenţia că nici „anamorfozele” din SF nu se reduc la simple efectele speciale.

Dar ce altă cale să fi găsit? O imagine face cât o mie de cuvinte, aşa că am ales imaginea. Una celebră şi trucată. Sefiştii: campionii de necontestat ai minciunii credibile, pe baze strict ştiinţifice.

Să fi venit cu texte? Au curs pe gârla SF-ului miliarde, însă cu ce folos? „Pozitivism”, „tehnicism”, „popularizarea ştiinţei”! Iar „Boicotului din ce în ce mai puţin justificat al istoriei literare, S.F.-ul i-a răspuns printr-o «economie închisă», care a reuşit şi mai mult să adâncească falia dintre cele două literaturi” [5]. SF-ul are cea mai mare cantitate de maculatură, cine să-şi piardă timpul cu aşa ceva şi să aleagă?

De aici şi ideea de a vă băga bomba sub nas. Iar acum trebuie să recunosc în faţa voastră că, din cauza ei, am ratat începutul unei frumoase prietenii. V-am ofensat, dar nu asta am vrut. Sefiştii se tot păcălesc unii pe alţii cu diverse farfurii zburătoare şi omuleţi verzi, ei se joacă tot timpul – ei şi oamenii de ştiinţă. Îi puteţi vedea stând ciopor la poarta Universului, întrebându-l una-alta. Iar dacă oamenii de ştiinţă îi pun întrebări în limbajul matematicii, autorii de SF îi pun întrebări în limbajul esteticii: „Prin mentalitatea ei, literatura S.F. reprezintă o estetizare a curiozităţii” [6]. Să fie „umaniştii” lipsiţi de o asemenea curiozitate? Nu? Atunci cum vă explicaţi… – asta-i!, „Cum îţi explici”! Sună cunoscut?

„Cum îţi explici?” e „de ce?”-ul adultului – un „de ce” mai grav, căci răspunsurile implică soarta multor oameni, uneori soarta speciei… Cum să ne explicăm „tradiţia” de a ne ocoli unii pe alţii? „Cele două culturi”, „cele două literaturi”

Sigur: vii ca „observator” să vezi cum încearcă un savant să-i împace pe umanişti cu pozitiviştii, apoi te bagi între cele două tabere ca musca-n lapte şi gafezi în încercarea de a aplana conflictul dintre… SF şi main-stream! Tipic!

Gata, merg la matematician să văd cum dregem „calculul” cu literaţii.

Acum, tabla domnului academician e plină cu derivate, integrale şi scheme, iar dumnealui continuă să peroreze: „Înlocuiţi obiectul lui Holbein cu (…) un cap nuclear şi veţi zdruncina universul raţional al omenirii, infinit mai mult decât ar fi putut s-o facă imaginaţia marelui pictor. (…). Angoasă şi frică, da, dar e teama unei epoci înfricoşate de propriile creaţii”. Poftim…?

…le-a spus! N-a mai aşteptat şi le-a spus!, când?

Şi dacă le-a spus literaţilor adevărul despre bomba lui Holbein, ce-i cu lipsa asta de reacţie din partea lor? Că nu-i mult de când mă voiau la tavă! Nu cumva… tot ce-am gândit până acum… am gândit cu glas tare? Ho-pa…!

Mă uit în jur mai aşa, mai cu fereală, sperând să prind cu coada ochiului semnul unei conspiraţii. Nimic!

Savantul m-a văzut şi continuă, privind asistenţa cu o anume şiretenie: „Nu putem zbura, nu putem trăi veşnic, nu ne putem întoarce în timp, ne izbim de ireversibilitatea unor fenomene, nu putem dezlega nici paradoxul mincinosului din Creta şi nu sesizăm mai mult de cinci argumente într-o discuţie (maximum şapte).” „Aşa e!” confirmă ultimii „separatişti” rămaşi pe poziţii.

Mă întreb din nou: ce lucru esenţial ne desparte? Să fie, totuşi, SF-ul un gen destinat numai celor „iniţiaţi”? După experienţa cu Ambasadorii lui Holbein, ne-am putea întreba: ce l-ar face să nu fie?

Diversitatea temelor. Libertatea tratării subiectelor. Ingeniozitatea autorului.

Pornesc spre ieşire, vreau să-mi pun ceva ordine-n gânduri, dar mă ajunge din urmă, retorică, întrebarea savantului: „Facem noi oare altceva (…) decât să stricăm mereu modelele pe care le alcătuim, pentru a construi altele?”


[1] Frazele şi expresiile în ghilimele şi scrise cu litere cursive sunt citate din articolul lui Mircea Maliţa, STRATEGIILE DE SPORIRE A SENSULUI REALITĂŢII, Almanah România literară, 1987. Excepţie fac două fraze din finalul articolarticolului prezent, citate din volumul LITERATURA S.F. scris de Florin Manolescu şi marcate ca atare.

[2] Se ştie că o „misiune de pace” asemănătoare a fost întreprinsă cu aproape 32 de ani în urmă Florin Manolescu, dar plecat din „cetatea literată” cu  „solie” în teritoriul scence fiction.

[3] Este una dintre cele mai comentate picturi, numărul mare de amănunte şi minuţiozitatea detaliilor alimentând o mulţime de interpretări.

[4] Precizare pentru cei care au deschis mai târziu calculatoarele sau citesc întâi finalul.

[5] Florin Manolescu, LITERATURA S.F., Editura Univers, Bucureşti, 1980, p.272.

[6] Florin Manolescu, op.cit., p.54.

1446 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.