REVISTA NAUTILUS / Articole / Adevarul despre elefant: parabola orbilor (II)

Adevarul despre elefant: parabola orbilor (II)

Ovidiu Petcu • 20:47 - 01.10.2012 • 

„The second, feeling of his tusk,

Cried, ‘‘Ho! What have we here

So very round and smooth and sharp?

To me, ’tis mighty clear

This wonder of an elephant

Is very like a spear.’’

(John  Godfrey  Saxe: The Blind Men and the Elephant)

Undeva, în teritoriul încertei frontiere dintre Ştiinţă şi Ficţiune (tărâm deja-amintit, având ca unică delimitare, aşa cum s-a mai arătat, o tematică stufoasă generând modele de realitate în care ficţiunea pare ştiinţă iar ştiinţa pare ficţiune), un biet nespecialist se zbate între definire şi denumire. Poftim: cum să formulezi definiţia… a ce?, că nici denumirea „SF” nu se simte prea bine! Şi cum să găseşti începuturile preanenumitului gen sau – mai rău! – să-i demonstrezi consistenţa valorică pe baza unor opere de care nu poţi fi sigur că-i aparţin sau nu?!

Da, da… „Suliţă”… „Funie”… Finire, de-finire, de-numire… Gauss, condamnat de Atotziditorul să tragă după el tot restul eternităţii un clopot cât o catedrală… Căci nu numai darul gândirii, ci şi conţinutul viselor noastre pare distribuit conform atât de nepopularului „clopot” gaussian…

…DEFINIŢIA şi DENUMIREA SF-ului au rămas şi astăzi un vis frumos tot din motive de „clopot” – nespecialistul e sigur de asta. Însuşi Sadoul confirmă lipsa unei definiţii satisfăcătoare, dar ferindu-se a propune vreuna („nu acesta este rolul istoricului”, pretextează el) şi amintind că nici cu denumirea nu-i a bună [2, p. 12]. Aşa se face că nespecialistul se întrebă iarăşi pe ce criterii o fi selectat onorabilul istoric atâta amar de scrieri ca aparţinând unui gen literar definit şi denumit în mod nesatisfăcător. Florin Manolescu se întreabă şi el cum ar putea fi definită o realitate atât de complexă cum e SF-ul [1, p. 25] şi dacă termenul science fiction este potrivit cu ceea ce i se atribuie [1, p. 9]. Misiune imposibilă?

Deloc: nespecialistul posedă întreaga inconştienţă necesară atacării acestei probleme – căci definiţia nu poate fi decât o frază aptă să redea esenţialul anterior-subliniatelor delimitări, nu-i aşa? Planul e următorul: întâi, va căuta prin cele „definiţii nesatisfăcătoare” eventuale afinităţi cu delimitările amintite; apoi, va rezuma rezultatul acestei operaţii printr-o frază pe cât posibil cuprinzătoare, necontradictorie şi concisă; iar denumirea ar putea veni „la pachet” cu definiţia.

…însă din cele 13 definiţii formulate de autori celebri [cf. 1, p. 29-31], nespecialistul pricepe că recoltarea şi analiza celelorlalte definiţii ale SF-ului (cine ştie câte mii!) ar fi masochism pe de-a-ntregul. Varianta restrânsă a mulţimii lor s-ar putea găsi în dicţionare.

În general, dicţionarele inspiră încredere necunoscătorului, întrucât acesta consideră că e de bun-simţ să creadă că 1) sunt create de profesionişti, prin urmare 2) sunt obiective asemenea hărţilor şi de aceea 3) sunt recunoscute de toţi ca etalon al semnificaţiilor.

Pentru operativitate, nespecialistul va folosi variantele „online” ale DEX, Oxford şi Larusse.

Ignorând încurajările ce izbucnesc din mediul virtual şi-l însoţesc rostogolindu-i-se frenetic pe urme („Alinuţa, nu te mai juca cu forfecuţa că ai făcut numai degeţele pe jos!”), teoreticianul amator îşi propune să înţeleagă exact ce înseamnă „anticipaţie” şi „science fiction”.

Anticipaţie înseamnă, printre altele, o „literatură a cărei acţiune se petrece în lumea viitorului” [dexonline.ro] – scurt şi fără loc de interpretare. Or, într-o lume a viitorului, tematica SF menţionată şi modelele de realitate aferente acesteia se potrivesc la fix! Dar iată o altă definiţie pentru anticipaţie: „literatură având ca temă imaginarea ştiinţifico-fantastică a viitorului” [dexonline.ro]. Hopa! Cum adică… „ştiinţifico-fantastică”? se întreabă contrariat nespecialistul.

„Hei, taică, nu-i niciun pericol cu taurul ăla care vine-ncoace?” De la adăpostul gardului, fermierul apreciază situaţia preţ de câteva clipe şi conchide: „Cu tauru’ nu-i pericol. Da’ nu şi cu mătăluţă, bag samă”.

„Cuvântul anticipaţie este tot atât de periculos…” – remarcă Jaques Sadoul – ca şi expresia ficţiune speculativă, „întrucât foarte adesea povestirile SF se desfăşoară în epoca noastră şi, uneori, chiar în trecut” [2, p. 12, 13]. Într-adevăr: este oare „anticipaţie” nuvela XIPEHUZII? „Era cu o mie de ani înaintea aglomerării civilizatoare…” etc.! Cu ochii pe teancul de „anticipaţii” din care şi-a încropit bibliografia şi cu definiţia din dicţionar pulsându-i în minte, nespecialistul deliberează… şi-o lasă cum a căzut. Cel puţin deocamdată.

Acum, „science fiction” – sintagmă folosită prima oară în Anglia (1851), consacrată în SUA (1929) şi apoi în restul lumii [1, p. 6-13]. Pentru a-i stabili sensul cu exactitate, nespecialistul crede că e mai prudent să-i facă analiza mai întâi „pe bucăţi” şi abia apoi ca „întreg”. Aşadar:

„Science”, adică ştiinţa, este ansamblul sistematic de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu – natură, societate, gândire etc. [dexonline.ro]. Prin urmare, cunoştinţele sunt reprezentări ce corespund realităţii, căci sunt datorate abordării ei pe căi senzoriale, experimentale şi teoretice.

„Fiction”, adică ficţiunea, e o reprezentare ce nu corespunde realităţii sau nu are un corespondent în realitate, fiind un rod al imaginaţiei şi o latură specifică a creaţiei artistice [dexonline.ro]. Nespecialistul înţelege că, în cadrul convenţiei autor-cititor, ficţiunea imită realitatea existentă; ori se preface că imită altă realitate, de fapt una inexistentă; şi, după cum ştiinţa apelează uneori la ficţiune, ficţiunea imită (ori se preface că imită) ştiinţa: science fiction (respectiv, science fantasy).

„Science fiction” – uşoară traducerea, grea adaptarea pentru limba română: să fie oare „ficţiune despre ştiinţă”? „Ficţiune implicând ştiinţa”? Poate „ştiinţificţiune”…?

În dicţionare, science fiction se referă la ficţiunea bazată pe… vreo cinci teme specifice [oxforddictionaires.com] despre ştiinţă; sau: „gen literar şi cinematografic” ce „inventează lumi” şi „situaţii radical diferite implicând ştiinţa[www.larousse.fr], ori „gen romanesc sau cinematografic având ca subiect întâmplări cu caracter ştiinţifico-fantastic[dexonline.ro] – iar!? „Ştiinţifico-fantastic” – o simplă asociere neinspirată? Nespecialistul caută în dicţionar… şi găseşte:

Ştiinţifico-fantastic „(despre literatură, film): în care fantasticul este tratat prin amănunte ştiinţifice” [dexonline.ro]. Dacă „fantastic” ar fi înlocuit cu „mistificări” şi dacă s-ar menţiona că acele „amănunte ştiinţifice” trebuie să dea „verosimilitate”, ar fi exact definiţia dată de E. A. Poe în 1835! Încântarea nespecialistului de a-l reîntâlni pe marele creator de literatură în Marele Dicţionar de Neologisme [dexonline.ro] este umbrită de impietatea cu care peste acea definiţie de la început de veac XIX s-au lipit sensuri contradictorii de la sfârşit de veac XX: „fantasticul tratat prin amănunte ştiinţifice”?? Cum adică?!

„Fantastic” înseamnă ceva opus ideii de „ştiinţific”. Cel puţin, aşa dau de înţeles dicţionarele. Pentru că, în afara unor sensuri superlative obţinute prin extensie („Fantastic!, ce documentat sunteţi!” etc.), fantasticul se referă la ceva imaginar sau fals (fictiv) care nu are corespondent în realitate (ficţiune) şi nu respectă ordinea ştiută, naturală (e supranatural). Odată prezent într-o naraţiune, elementul fantastic tulbură întreaga logică a ansamblului raţional prin breşa creată de inexplicabil, iraţional, inadmisibil, aşadar departe de el ordinea matematică, ştiinţifică, naturală: sunt 11 definiţii ale fantasticului „dexonline.ro”, dar, în ciuda ambiguităţii lor prin suprapunerea cu sensurile „fictiv” şi „ficţiune” (reprezentări ce pot imita şi realitatea familiară), din toate 11 reiese că, dacă s-ar lua de bună expresia „ficţiune ştiinţifico-fantastică”, ea ar fi sinonimă cu „ficţiune despre naturalul… supranatural”!

Ce poate fi supranatural în natură?, se va întreba retoric nespecialistul necredincios. Ce poate fi ştiinţific în fantastic?!

Un australopitec se trezeşte pe Marte: frig mare, pustietate mare, foame şi mai mare şi… ceva mic şi verde agăţat de-o stâncă. Nici una, nici două, părosul de pe Terra face „haţ!” şi „hap!”, mestecă vietatea, se strâmbă, înghite, râgâie – buunn. Apoi o zbugheşte spre zare cât îl ţin picioarele, urlând… în marţiană: „SUNT FLĂMÂND!!!, FUGIIIŢI!!!”

Desigur, „biologia” adaptării ficţiunii la ştiinţă diferă de „biologia” adaptării ştiinţei la ficţiune: ştiinţa reflectă naturalul, ştiinţa-ficţiune (re)inventează naturalul; şi, în timp ce modelele ştiinţei măsoară cunoaşterea realităţii, modelele ştiinţei-ficţiune mimează o cunoaştere extinsă a realităţii. Totul e ca autorul să producă – şi cititorul să accepte – suspendarea neîncrederii într-o asemenea „cunoaştere” [10, p. 9]. Dacă accepţi această „regulă a jocului”, joci – şi maşina cu aburi prinde să zboare, personajul venit din viitor îşi dă sieşi, cel din trecut, o mână de ajutor, iar omul invizibil vede focalizând lumina prin cristalinul invizibil pe o retină invizibilă!

Nespecialistul ştie bine că, în literatura SF, această „suspendare voită a neîncrederii” are „grade” ce diferă de la o operă la alta şi de la un curent la altul [10, p. 9]. Însă, de fiecare dată, principiul respectării „regulii jocului” rămâne suveran: dacă îţi place să „călătoreşti” prin acele universuri imaginate ca depăşind în cunoaştere limitele ştiute, dacă vrei să afli consecinţele acestei extinderi ipotetice şi dacă accepţi că un asemenea tip de ficţiune poate dispune de resurse estetice cu totul aparte, atunci intri în joc, indiferent de gradul de realism pe care îl prezintă: simpla absenţă a supranaturalului face diferenţa.

Necesară unei definiţii „ideale”, cum s-a mai spus, delimitarea SF-ului de fantastic şi de popularizarea ştiinţei nu-i dificilă: pentru nespecialist, estetizarea curiozităţii [1, p. 54] prin extinderea ordinii cunoscute (elementul ştiinţei-ficţiune) se confundă mai greu cu estetizarea angoasei prin distrugerea ordinii cunoscute (elementul fantastic), pe când ştiinţa popularizată, ca formă de accesibilizare a cunoaşterii, nu intră în ecuaţia ficţiunii. Simplu!

Fireşte, utilizarea ficţiunii ca metodă didactică de popularizare a ştiinţei poate contura o anume specie documentară. Dar dacă, în căutarea unui nume, SF-ul a avut şi apelativul de „literatură folositoare” [1, p. 12], în realitatea curentă el nu-i miscibil nici măcar cu amintita popularizare a ştiinţei „ambalate” în ficţiune; şi asta pentru că, bazat pe extrapolarea, augmentarea şi trucarea modelelor ştiinţei în diverse proporţii, SF-ul e o formă a imaginarului artistic, el nefiind obligatoriu „folositor”, căci nu oferă neapărat adevărul ştiinţific, ci iluzia de plauzibil, pe când fantasticul sfidează copios plauzibilul şi explicaţiile ştiinţei. Confuzie imposibilă.

În plus, Robert M. Philmus postulează: „proza realistă («naturalistic» fiction) nu pretinde o explicaţie ştiinţifică, fantasticul (fantasy) nu o permite, iar sf-ul o şi pretinde şi o şi permite[cf. 10, p. 8]. Fireşte, SF-ul poate „pretinde” explicaţia ştiinţifică în mod implicit (exclude miraculosul), alteori „o permite” în mod explicit (demonstrează absenţa miraculosului). Dar dacă, potrivit lui Sadoul, „SF-ul poate să absoarbă o parte de fantastic şi miraculos, luând numele de science-fantasy, dar continuând să aparţină domeniului SF” [2, p. 13], atunci unde o fi încadrat bunul istoric LUMEA ALISEI? Nicăieri?!?

În LUMEA ALISEI (1971), Sam Lundwall imaginează Pământul unui viitor îndepărtat, lipsit de oameni (plecaţi demult să colonizeze Spaţiul) şi stăpânit de… toate personajele pe care le-a plăsmuit vreodată imaginaţia. O tramă paradoxal de convingătoare, halucinantă împletire a iraţionalului prezenţei ficţiunilor întrupate (fantastic de vii!) şi actul raţional de a coloniza Spaţiul (dogmatic de science fiction), imaginaţia şi talentul scriitoricesc fiind singurele „explicaţii” ale combinaţiei celor două tipuri de extraordinar [11, p. 241-271]. Oare din cauza asta LUMEA ALISEI nu-i menţionată în ISTORIA după Sadoul nici măcar ca science-fantasy?

După cum afirmă Sadoul, în anii ’20 se punea accentul pe ştiinţă, în vreme ce „Astăzi (…) o povestire în care ştiinţa joacă un rol preponderent se întâlneşte rarisim. Atât de rar, încât un scriitor american a propus să fie înlocuit termenul SF prin speculative fiction, cu avantajul că are aceleaşi iniţiale, dar care nu rezolvă problema” [2, p. 12, 13].

…da, şi Cosânzeana locuia tocmai la etajul zece! Aşa că Făt-Frumos îi spuse Calului: „Să stai exact sub fereastra aia, nu te mişti! Că, dacă se-ntoarce Zmeul acasă… ştii procedura!” „Sigur, şefu’, sigur! (Of, şalele mele…).” Şi ajunge Făt-Frumos la etajul zece. Şi îi deschide Cosânzeana. Şi îl pofteşte duioasă în apartament – ca-n vremurile bune. Şi se sărută – la fel. Şi ding-ding-ding! – soneria. Şi Făt-Frumos – ţuşti! – sare pe fereastră conform procedurii. Şi Cosânzeana deschide uşa apartamentului şi… ce să vezi? Era Calul. Şi Calu-i spune: „Auzi, dulceaţă, zi-i lu’ şefu’ c-a-nceput ploaia şi-l aştept jos în hol…”

La subsol, însă, Jaques Sadoul deconspiră că speculative fiction e propunerea lui Heinlein, făcută în… 1941! Nespecialistul ridică din umeri: ce mai e Timpul în ziua de azi?! Oricum, speculative fiction este o denumire prea laxă: ficţiuni speculative sunt şi scenariile „implicării” serviciilor secrete ale SUA în atentatul de la 11 septembrie, şi cele pe seama „aselenizării” misiunilor Apollo în deşertul american, şi cele ce „deconspiră” că trăim în Matrix etc. Dar, cu tot efortul de imaginaţie investit de autori în crearea acestor opere, ele nu aparţin genului SF, căci nu fac decât să popularizeze ştiinţa speculaţiilor. O bună definire a SF-ului ar micşora drastic numărul confuziilor.

După Florin Manolescu, cele mai convenabile definiţii sunt cele generale şi vagi, în timp ce definiţiile care încearcă să ofere cât mai multe informaţii se dovedesc a fi inoperante [1, p. 32]. O cale de mijloc e posibilă, dar fără „definirea” prin menţionarea unor clasici [H. Gernsbach, cf. 1, p. 29], fără categorisiri triviale privind „conştiinţa consumatorilor” [M. Pehlke şi N. Lingfield, cf. 1, p. 29] şi fără confundarea genului cu politica autorilor [F.R. Scheck, cf. 1, p. 29].

Considerând cele mai importante delimitări ale SF-ului (operate din balon şi de la sol), nespecialistul îl identifică astfel: gen artistic (literar, plastic, cinematografic, muzical etc.) prin a cărui tematică multiplă sunt imaginate modele de realitate plasate în oricare spaţiu şi timp, înfăţişând un extraordinar inedit pentru că imaginează anticipativ o extindere a cunoaşterii realităţii şi au o aparenţă de verosimilitate specifică sub prezumţia ori în prezenţa explicaţiei convenţional raţionale.

…după şase luni de spitalizare, Făt-Frumos revine în şa: „Calule, gata cu oasele rupte! Mi-am luat paraşută!” Şi ajung ei la blocul unde locuia Cosânzeana. Şi ia Făt-Frumos liftul şi ajunge la etajul zece. Şi îi deschide Cosânzeana. Şi îl pofteşte duioasă în apartament – ca-n vremurile bune. Şi se sărută – la fel. Şi ding-ding-ding! – soneria. Şi Făt-Frumos – ţuşti! – sare pe fereastră. Şi Cosânzeana deschide uşa apartamentului şi… ce să vezi? Era Calul. Şi Calu-i spune: „Dulceaţă, zi-i lu’ şefu’ să-mi dea traista cu ovăz şi dă-i paraşuta asta, că le-a-ncurcat…”

Trăgându-şi sufletul, nespecialistul priveşte cu un ochi critic noua sa creaţie teoretică. Ia să vedem, îşi zice: este SF-ul un gen artistic plurivalent? Este. Se diferenţiază el ca gen pluritematic printre celelalte genuri tematice? Se. Oferă el modele de realitate în oricare spaţiu şi timp? Da. Oare modelele sale descriu o extindere a cunoaşterii realităţii? Desigur. Capătă aceste modele verosimilitate prin prezumţia explicaţiei convenţional raţionale? Capătă. Bun…

…dar e o definiţie prea lungă. Or el, nespecialistul, vrea neapărat o definiţie cuprinzătoare, dar micuţă şi elegantă ca formula lui Einstein. Ce-i redundant aici?, oare ce se poate elimina? Hm. Nespecialistul deliberează: asta o scoate, asta n-o scoate… Greu!

…Aşadar: SF-ul este un gen artistic pluritematic şi plurivalent ce oferă modele de realitate imaginate în oricare spaţiu şi timp ca extinderi anticipative ale cunoaşterii realităţii  tentă de verosimilitate sub prezumţia ori în prezenţa explicaţiei convenţional raţionale.

Nespecialistul cade iar pe gânduri: tot lungă e definiţia asta! La urma urmei, tematica SF generează modele de realitate imaginate în oricare spaţiu şi timp ca extinderi anticipative ale cunoaşterii realităţii. Asta să fie?

…după alte şase luni de spitalizare, Făt-Frumos revine: „Gata, Calule, m-am retehnologizat!” „Cum, şefu’?” „Mi-am luat chiloţi cu elice!” Şi Făt-Frumos ajunge la etajul zece. Şi îi deschide Cosânzeana. Şi îl pofteşte duioasă – ca-n vremurile bune. Şi se sărută, şi se dezbracă, şi ding-ding-ding! – soneria. Şi Făt-Frumos – ţuşti! – sare pe fereastră. Şi Cosânzeana deschide uşa apartamentului şi… ce să vezi? Era însuşi Zmeul! „Hm!”, zice el, „aici miroase a haftărşeiv de-ăl prost!”, şi Cosânzeana: „Ei!, n-a fost nimeni, bărbate!” „Zău?” „Zău!” „Ză-ău?? Da’ cu chiloţii ăia cu elice de pe pernă CEEE-I?!?”

Integrat organic în opera SF ca partener al elementului uman, elementul nonuman face parte şi din recuzita fantasticului. Doar că în SF el îmbracă aspectul pozitiv – tehnologii, invenţii, extratereştrii, asteroizi etc.; adică nicicum vârcolaci, zombi, vampiri, fantome etc.; dar: „Ca structură ideală, literatura S.F. este o literatură ştiinţifică în chip fantastic şi fantastică în chip realist. Un alt cuvânt care să exprime această situaţie paradoxală nu există şi, având în vedere tradiţia, ar fi greu de inventat” [1, p. 10].

Sigur, nespecialistul se va gândi şi la denumire. Nici definiţia nu-i bătută-n cuie.

Om trăi şi om vedea.

– va urma –

BIBLIOGRAFIE

1. Florin Manolescu, LITERATURA S.F., Editura Univers, Bucureşti, 1980

2. Jaques Sadoul, ISTORIA SF-ului MODERN (1918-1984), Editura Vremea, Bucureşti, 1997

3. ODISEEA MARŢIANĂ  / MAEŞTRII ANTICIPAŢIEI CLASICE / Antologie alcătuită şi comentată de Ion Hobana, Editura Minerva, colecţia Biblioteca Pentru Toţi, Bucureşti, 1975

4. Mircea Opriţă, ANTICIPAŢIA ROMÎNEASCĂ – un capitol de istorie literară, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2003

5. CPSF nr. 250, aprilie 1965

6. Lucian din Samosata, ICAROMENIPP SAU CĂLĂTORIA DINCOLO DE NORI, în vol. SCRIERI ALESE, Editura Univers, CLU, Bucureşti, 1983

7. Roger Caillois, DE LA FEERIE LA LITERATURA ŞTIINŢIFICO-FANTASTICĂ, articol în ALMANAHUL ROMÂNIA LITERARĂ 1987

8. Ion Hobana, LITERATURA DE ANTICIPAŢIE / AUTORI, CĂRŢI, IDEI, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986

9.  Ovidiu Petcu, NONUMANUL (în DICŢIONAR SF, Editura Nemira, Bucureşti, 1999)

10. Cornel Robu, TIMPUL ESTE UMBRA NOASTRĂ,

11. ALMANAH ANTICIPAŢIA 1986

 

1530 vizualizari

Un comentariu

  1. Un articol pertinent şi interesant, ba chiar necesar în contextul popularizării recente în România a denumirii de „ficţiune speculativă” (termen total nepotrivit în opinia mea, având în vedere că dă apă la moară tuturor celor care nu consideră SF-ul drept literatură serioasă – în limba română, sensurile la care te duce ideea de speculă/speculaţie sunt în primul rând cele de înşelătorie ori idee fără bază solidă [de ex., cf. DEX – teoretizare abstractă, metafizică, ruptă de practică și de experiență; bişniţă], de unde ficţiunea speculativă rezultă a fi în primul rând acea ficţiune fără nici un fel de bază în realitate, constând în idei aruncate aşa, la întâmplare, mai mult ca să păcăleşti lumea. Speculaţii. Ceea ce e absolut fals şi nu caracterizează SF-ul în nici un fel. Noţiunea engleză e puţin diferită, dar oricum nu e cea mai potrivită nici ea.).
    Revenind la articolul de faţă, felicitări Ovidiu Petcu pt acest demers şi aştept cu interes numărul următor – concluzia şi definiţia finală. Prefer oricând „modelele de realitate” „speculaţiei”. Fie şi numai pt faptul că îmi satisfac gustul pt seriozitate.
    Cel puţin aşa văd eu lucrurile.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.