Subtitlul de pe pagina de gardă, “Revistă de literatură științifico-fantastică editată de către Clubul Helion”, e deopotrivă exact şi lămuritor. Căci HELION e produsul unor gentlemen de modă veche, pe care interesul comun către literatură i-a adus laolaltă nu într-un cenaclu, ci într-un club cu lambriuri de lemn şi șemineu cu placă de marmură.
Coperta revistei nu e însă deloc de modă veche, cu forme şi culori care afirmă făţiş dorința de modernitate. Ilustrația e doar tangențial SF, motiv pentru care subtitlul Science Fiction devine obligatoriu pentru a semnala cititorului ocazional apartenenţa la gen.
Alb pe alb, titlul revistei ascunde reticent cei 30 de ani sărbătoriţi de clubul timişorean, deși n-ar trebui s-o facă; asemenea vinului de soi, care devine mai bun cu trecerea anilor, clubul Helion nu are decît a se mîndri cu cele trei decenii de continuitate neîntreruptă.
Ca orice număr aniversar, şi acesta găzduiește mărturii ale celor care au motive să se bucure alături de sărbătoriţi – George Anania, George Ceauşu, Bogdan Ficeac, Mircea Opriţă, Ovidiu Pecican, Cornel Robu şi Dănuţ Ungureanu vorbesc astfel tandri, nostalgici, mîndri sau invidioși despre un club şi o publicație care le-a fost rampă de lansare, instrument de lucru sau tribună.
Dar să trecem la lucru, căci Helion găzduiește, pe lîngă articole şi recenzii, o duzină de poveşti.
Prima, “Nopțile stranii ale lui Vasile Cotineaţă”, de Ștefana-Cristina Czeller, istorisește cu umor modul în care un magazioner slab şi pricăjit, pe cît de volubil cu prietenii de băutură, pe atît de timid cu propria consoartă, reușește să scape de sub papuc. Nu seamănă a “Îmblînzirea scorpiei”, dar lunga transformare a lui Vasile (presărată cu indicii menite a-i ferici pe cititorii cu tendințe detectivistice) e un text bine scris şi eficient. Singurul reproș: indiciile împrăştiate în text sînt prea eficiente, iar finalul nu e tocmai o surpriză.
Balin Feri are multă ambiție în “Crima necesară”, un text care e în măsuri egale poveste de dragoste şi dramă. Dilema morală prezentată e interesantă: ce preț ați fi gata să plătiți pentru a salva lumea? Personajele au consistenţă, lumea descrisă e vie; ce i se poate reproșa însă, dincolo de stîngăciile de limbaj ivite pe alocuri, e că labirintul care împinge personajele spre dezastru are zidurile de zăpadă. Cu cîteva lovituri care să distrugă zidurile, crima necesară putea fi evitată.
“Răsăritul mai mic al domnișoarei Erica” e un exemplu de realism magic autohton, în care un personaj se apără de tristețe ascunzîndu-se în spatele micilor bucurii mărunte cotidiene – ceaiul de piersici băut în fotoliul de paie de pe balcon, plimbarea în parc, flirtul anual cu un domn îndrăzneţ şi exotic… Dar nimic, nici greșelile de dactilografie, nici virgulele lipsă, nici măcar elementul fantastic, iminenta coliziune stelară, nu tulbură existenţa domnișoarei Erica. Viața ei continuă monoton, dincolo de textul lui Adrian Chifu.
Andrei Gaceff face ce știe mai bine în “Strivirea buburuzei de la stația lui 135” – însăilează o mulțime de imagini poetice în jurul unei idei, care, biata de ea, sufocată sub avalanșa de personaje, sentimente şi portrete în miniatură, se zbate, fără mari șanse de izbîndă, să fie observată de cititorul obișnuit. Mare păcat, pentru că ideea e interesantă – Lisabona şi Bucureștiul ocupă cumva același spațiu real-virtual, şi ajustările necesare unei conviețuiri armonioase distrug, la propriu, viața locuitorilor unui bloc de locuințe dintr-o mahala pitorească. E un text greu, de o frumusețe despotică.
Următoarea poveste e fundamental diferită; ușor de citit, bine organizată, bine clădită, aproape construită cu rigla, fără ascunzișuri şi fără mari pretenții. “Contele” de Ciprian Ionuț Baciu e un joc de-a istoria. Pornind de la ipoteza că Hitler ar fi murit în urma încercării de asasinat a contelui Stauffenberg, jurnalul contelui descrie o lume familiară, dar fundamental diferită, în care evenimentele se succed pînă la finalul – cum altfel decît – surprinzător. Dar, ca şi în “Crima necesară”, şi aici cititorul e forțat, nu convins, să accepte concluzia impusă de autor, iar asta dăunează.
“Frigul” de Adrian Buzdugan e un text umoristic care suferă din cauza construcției haotice, a prețiozității și a cîtorva scăpări de logică. Un obiect cosmic de dimensiuni uriașe se aşază între Pămînt şi Soare, provocînd scăderea temperaturii pe tot globul şi congelarea unui miliard de oameni. De ce, aflăm în finalul care presupune că niște extratereștri capabili de o asemenea ispravă pot fi, în același timp, şi proşti ca noaptea, asemenea pămîntenilor din text.
În “Selecție”, Florin Pîtea aplică din nou una dintre metodele lui favorite de construcție: extrapolarea. Sătul de război, un personaj anonim începe să filtreze toate informațiile care îi parvin, ștergînd treptat tot ceea ce are legătură cu războiul şi violenţa. Această cenzură auto-impusă are însă efecte extreme… Un text curat scris, dar cumva abstract (aici e vina formatului ales, cel de jurnal) şi oleacă previzibil.
Povestirea Laurei Ceica inventariază zecile de motive pentru care “Să nu crezi în Moș Crăciun!”, unde mai multe specii extraterestre contestă pămîntenilor paternitatea conceptului de Moș Crăciun. Umorul e fain, desele greșeli de dactilografie – nu prea.
“Ziua-celui-care-plînge-că-trăieşte” de Lucian Sava e o translație simplă spre viitor a situației reale a dependenților de droguri. Dacă șterg denumirile bizare (drogul viitorului se numește pepsidă…) şi firavele elemente de recuzită SF (dependenţa e limitată de vîrstă, eliberarea de drog marchează personajele fizic, ca un tatuaj) nu rămîne decît viața deprimantă a celui-care-plînge-că-trăieşte. Ar fi suficient, dacă scriitura ar fi şi ea pe măsură; dar nu e.
Ca fiecare număr din Helion, şi acesta găzduiește un debut. Unul remarcabil nu doar pentru că e, rara avis, o colaborare, ci şi pentru că e un text ambițios. În ciuda titlului ratat, “Nu e pentru ochii noștri să vadă”, de Costin Constantin Simon şi Reimund Schild-Kirer, spune o poveste de acțiune – un grup de soldați asupra cărora se pogoară un întuneric inexplicabil. În mod ciudat pentru un text scris de doi liceeni, îmi amintește de textele publicate în CPSF prin anii ’60, în ciuda invectivelor care l-ar fi oripilat pe Adrian Rogoz. Mi-ar fi plăcut mai puțin teribilism, mai multă grijă pentru stil şi, ei bine, mai multă acțiune.
În sfîrşit, a venit rîndul traducerilor.
”Memorie vie, memorie moartă” de Gerard Klein e un text clasic, apărut în 1986 şi distins cu două premii de renume – Le Grand Prix de la Science Fiction Française 1987 şi Rosny Ainé 1987. În plus, e şi povestirea favorită a autorului. Destule laude cît să mă facă precaut… Fără motiv însă – povestirea e superbă. O mamă decide să-i implanteze fiului său (nenăscut încă) o perlă de memorie, dispozitiv care înregistrează trecutul şi îl reproduce oricînd, întocmai aşa cum s-a întîmplat. Între bunele intenţii materne şi realitatea fiului acum adult, rememorîndu-şi viaţa ca pe o uriaşă madeleine scufundată în oceanul trecutului, între cele două speranţe există o prăpastie peste care personajele nu vor şi nu pot să treacă. O tragedie, deci, şi o poveste de dragoste de o logică imperturbabilă şi înspăimîntătoare.
Nu auzisem de M.R.James pînă acum – specialist în evul mediu englez, James a publicat între 1904 şi 1925 patru volume de povestiri cu fantome. ”Blestemul runelor” e probabil cea mai faimoasă poveste a lui. O poveste despre un bărbat enigmatic pe nume Karswell, autorul unei cărţi numite ”Adevărul despre alchimie”, pe care doreşte s-o citească în cadrul unei asociaţii ştiinţifice. Domnul Dunning, medievalistul de serviciu, îi desfiinţează volumul, considerîndu-l neinteresant şi plin de afirmaţii fără bază reală. Doar că ultimul critic care i-a atacat lucrarea domnului Karswell a murit în circumstanţe înspăimîntătoare… Una dintre capodoperele timpurii ale genului horror, ajunsă acum în domeniul public. Găsiţi versiunea engleză în original la www.gutenberg.org. (http://www.gutenberg.org/etext/9629)
Alte subiecte interesante – ”In Memoriam Romulus Bărbulescu”de Cornel Secu (fişă biobibliografică a scriitorului plecat dintre noi în februarie, odihnească-se între stele), ”De la mitologia sumeriană la scenariile SF apocaliptice moderne” de Costel Baboş (continuarea unei comunicări publicate iniţial în Biblioteca Nova), ”Caractere mesianice în filmele SF şi F” de Radu Vasile Chialda (Star Wars, Matrix, The Lord Of The Rings ş.a.m.d.), recenzii la ”Timp pentru dragoste” de Ion Hobana (Mircea Opriţă), ”Basme geostaţionare” de Dănuţ Ungureanu (Lucian Vasile Szabo) şi ”I se spunea Bărbatul” de Constantin Cozmiuc (Dorin Davideanu)
Ca de obicei, în paginile revistei se ascund şi benzi desenate semnate de mereu tinerii Marian Mirescu (”Bull & Bill”, neglijent scrisă şi desenată, ”Ultima confruntare”, un gag de o pagină cu Căpitanul Esko, mai bine desenat, dar mai abstract) şi Valentin Iordache (”Hans, păpuşarul cocoşat”, o fabulă dulce-amăruie despre colonizarea culturală)
HELION Science Fiction
Numărul 1-2, martie 2010
Revistă de literatură științifico-fantastică editată de către Clubul Helion
Redactor şef – Cornel Secu
Coperta şi grafica – Cătălin Negrea
Vizualizari: 497
E prima oara cand imi reproseaza cineva prea multa eficienta.
Sublinierea de la “Frigul” nu-mi apartine; daca se indupleca webmasterul sa modifice, as rescrie secventa in “sufera din cauza constructiei haotice, a pretiozitatii, si a catorva scapari de logica.”
@Stefana:
@Eddie – Fiti fara grija, mi-am dat seama ca sublinierea din articol nu e vreun stalp al infamiei, ci doar semnalarea (uitata) a unei constructii haotice.
“Frigul” este una dintre cele doua povestiri pe care le-am scris avand un termen limita. Chiar daca textul nu suna bine, i-am dat drumul pe piata considerand ca ideea originala va eclipsa
stangaciile. Am avut dreptate (a prins podiumul), insa, trebuie sa recunosc, si dumneavoastra aveti dreptate!
Senzatia ca povestirea are o structura haotica poate veni de la eludarea spatiilor libere pe care le-am lasat in text (nu am la dispozitie textul tiparit, nu mi-a parvenit inca un numar al revistei) sau de la suprapunerea celor doua abordari diferite ale povestii: prezentarea generala a evenimentelor (initial ma gandisem la titlul “Cronicile frigului”) si schitarea experientelor povestitorului.
La montaj au ramas in text/nu am renuntat la doua pasaje care vizeaza povestitorul.
Primul pasaj (cel cu Halfpint) l-am taiat deja, al doilea, mult mai consistent, cel in care sunt descrisi (cam inutil ce-i drept) camarazii de adapost incerc acum sa il curat de limbajul pretios. Daca nu va iesi acceptabil, il voi elimina si pe acesta.
V-as ruga sa-mi spuneti si care sunt acele “scapari de logica” (pe scurt in comentarii sau detaliat pe e.mail – sunt sigur ca Dl. Haulica va va pune adresa mea la dispozitie)! E clar ca anumite modificari se impun, mai ales ca aceste erori v-au condus la concluzia ca extraterestri sunt ignoranti (si nu doar bine intentionati cum ii gandisem eu)! Tot ma uit pe text, dar nu dau decat peste doua exagerari facute din ratiuni estetice.
Multumesc ca ati lecturat si dumneavoastra textul (chiar daca de nevoie)! Sarbatori culinare imbelsugate!
Erau trei miliarde de Otzi, nu unul, dar asta-i deja statistica!
@Eddie – Hai, dom’le, ca am povestirea cu burta-n sus pe masa de lucru !
Nu va faceti griji in privinta spoilerelor si exemplificati pe scurt scaparile de logica!
Stiu ca suna a “mi-a mancat catzelul tema, doamna diriginta” dar n-am apucat sa scotocesc temeinic dupa revista (credeam ca am lasat-o la slujba, dar nu e nici pe birou nici in sertare). O caut diseara si comentez.
Dupa lectura acestei prezentari am ramas cu un gust amar, am avut impresia ca si timisorenii au cazut in aceeasi capcana a termenului limita, grabindu-se sa incropeasca un numar aniversar dintr-o adunatura de povestiri…
Am in fata ultimul numar al revistei HELION si ma bucur sa vad ca nu e vorba de asa ceva!
-Articolul lui Babos nu este doar interesant, ci si bine scris (continuarea celui cu planeta Nibiru din numarul trecut, 3/2009). Sceptic fiind, l-am parcurs cu retinere, ca pe o povestire stiintifico-conspirationista
De ceva timp auzisem de pe la oamenii-plastilina (care cine stie ce posturi de televiziune urmaresc) ca ziua nu mai e de 24, ci de 16 ore (sic!). Perceptia timpului care difera functie de varsta (pentru un copil ziua are o durata imensa, oricate activitati ar avea, gaseste timp si sa se plictiseasca 
pentru un batran se scurge ca apa-n nisip) avea nevoie de o explicatie fantasmagorica, conspirationista! O gasiti aici!
(Eu raman la evidenta ca “Dictatorul” lui Chaplin avea doua ceasuri si-n ’40, atat are si-acum!)
Indrazneata si ipoteza legata de metalele pretioase (in special de aur), indrazneata si-atat. E firesc ca anorganicul sa fie prezentat inaintea organicului, cum la fel de firesc a fost pentru niste fiinte primitive ca ofrandele aduse zeilor/Zeului Suprem sa contina si aur.
Proiectul Montauk, Experimentul Philadelphia, Rezonanta Schumann, 2012… o adevarata povestire SC!
-In memoriam Romulus Barbulescu – emotionante putinele cuvinte ale colaboratorului si prietenului sau de-o viata George Anania.
-Semnalari editoriale. “Science Fiction and the Two Cultures”(2009) care cuprinde si comentarea unor texte de Ovid S. Crohmanlniceanu! Gheorghe Sasarman, “Intre oglinzi paralele”.
- Film. Eseul bine construit a lui Radu Vasile Chialda aduce o serie de clarificari (necesare mai ales tinerilor spectatori) supraom (Anakin Skywalker) – superom (Spiderman), realitate – realitate culturala, geniu – om de cultura si prezinta o solutie posibila pentru iesirea din criza culturala “generata de pluralism si diversitate”.
- Faina si cronica ilustrata a RevHelionului 2011.
“Blestemul runelor”. O englezeasca pur-sange, asezata. Bine tradusa. O povestire buna, dar nu o “capodopera” (cum spui dumneata despre scrierea proaspatului cunoscut!!!)! Linkul e bun pentru cei care vor sa pice in fund a n-spea oara in fata frumusetii limbii engeleze, a puterii ei de a face… biciuri. E considerata o capodopera la EI, care atribuie cu usurinta acest superlativ scrierilor LOR.
In ceea ce priveste politica de recuperare a clasicilor, mai potrivita mi s-a parut includerea textelor lui Meyrink in numerele trecute. E adevarat, M.R. James va fi ingurgitat cu mai multa usurinta!
Debutul. Dom’le, noi (romanii) nu suntem o civilizatie foarte dezvoltata din punct de vedere tehnologic, pe langa gadgeturile importate si limbajul “trendizat” la noi inca mai circula cotigi trase de magari, fanul se strange cu furca-n capite, babele scuipa de trei ori sa nu deoache, copiii prind din zbor lucrul pe calculator, dar si superstitiile inaintasilor (de Pasti vremea va fi ca cea de Florii)… La noi SF-ul se scrie A L T F E L ! ! ! si e BINE ca se intampla asa!
Doar ati cochetat cu scrisul, NU incapea mai multa actiune (doar sa dezvolte scrierea spre dimensiunile unei nuvele)!
Cum ai invocat dumneata puritanismul, ma gandeam deja ca povestirea-i plina de shitarie facarisita, ca la americani. Sa fim seriosi! E limbaj de pension comparativ cu modul in care glasuiesc soldatii in realitate.
Si de ce e titlul ratat???
Le recomand “baietilor” de la HELION sa si-i tina aproape pe tinerii Costin Constantin Simon şi Reimund Schild-Kirer! Sa-i lase sa recidiveze in paginile revistei dumnealor, intr-o zi s-ar putea ca cei doi sa ajunga sa o editeze!… Felicitari!
-Celelate povestiri n-am avut timp sa le parcurg, dar inclin sa cred ca juriul format din Szabo, Secu si Leodor Danila nu le-a ales degeaba.
-Acelasi regret ca si in cazul numarului 1-2/2009: pacat ca (din cauza bugetului) lucrarile lui Catalin Negrea nu sunt reproduse color.
-BD. Pentru cei care vor avea senzatia de deja vu, “Hans, papusarul cocosat” a lui Valentin Iordache a mai aparut in revista ORION, “Ultima confruntare” a lui Marian Mirescu intr-o revista BD de la sfarsitul anilor ’90. Categorisirea lui “Bull si Bill’ ca fiind “neglijent scrisă şi desenată” e pur si simplu nedreapta! E stilul lui Mirescu. Metafore ca oamenii- “fărâmiţe arzânde într-o mare întunecată, infinită şi înfiorată de iubire” ar trebui sa ne aduca aminte ca nu frunzarim un comics Marvel.
-Pentru cei care sunt familiarizati cu aparitiile HELION, acest numar dovedeste inca o data ca “baietii” sunt buni “alergatori de cursa lunga” (Cornel Robu) si ca nu renunta la programatica deschidere (un lucru pe care orice viitoare revista/antologie romaneasca de SFF il are DE INVATAT de la fanzinul timisorean!)!
@A. Buzdugan-Demult nu mi-a mai fost dat sa citesc atitea lucruri bune, mi-ai intrat direct la inima! Vei fi prietenul meu forever.Avem nevoie de mai multi ca tine!
p.s.intra pe blogul fansf,am o vorba sa-ti spun!
Sunt curios de unde “gustul amar”, mai ales ca am incercat sa subliniez SI lucrurile bune din fiecare povestire.
“Capodopera timpurie a genului horror” nu e tot una cu “capodopera” pur si simplu. Si Letopisetul Tarii Moldovei e o capodopera a vremii respective, dar nu cred ca i se poate aplica astazi eticheta de “capodopera”
“Nu e pentru ochii nostri sa vada” e un titlu ratat IMHO pentru ca e o exprimare nefireasca, pompoasa, nefiresc care nu isi gaseste justificare in text. La fel de pompos dar mai putin fortat ar fi fost “Nu e sortit/menit ochilor nostri sa vada”, mai poetic si mai simplu ar fi fost “Ochii nostri cei orbi” etc…
Dar imi place cum ganditi 
Despre puritanism, eu spuneam ca e un text scris ca in anii ’60, dar in care apar invective care nu si-ar fi gasit locul in CPSF. Cate invective, si de ce calibru, n-am precizat
Bull si Bill e scrisa prost la propriu (OK, OK, ar fi trebuit sa formulez “neglijent caligrafiata si desenata”). E aproape ilizibila pe alocuri, cuvinte incalecandu-se unele pe altele, bule suprapuse, font rudimentar… Metafora respectiva e “clou”-ul textului si sursa de haz, ca in caricatura lui Stanescu, cea taranii, dealurile si Palme d’Or-ul de anul asta.
Revenind la povestirea dvs. iata cele cateva scapari de logica:
1. Daca sonda trimisa spre corpul artificial fusese dezintegrata la simpla atingere, cum se stabilise consistenta “molatic-organica” a discului ? (s-ar putea sa ma insel, dar consistenta nu se masoara prin unde electromagnetice / radio / reflexia luminii sau alte metode neintruzive)
2. E pur si simplu imposibil ca vantul solar sa expedieze oglinda canadienilor spre Jupiter. Toate proiectele de “panze solare” (obiecte propulsate de vanturile solare) se bazeaza pe o structura filamentara intinsa pe zeci de kilometri, ceva complet diferit de “oglinda” din text. Amuzanta imagine, totusi
3. Ideea ca nordicii ar duce-o mai bine decat dezbracatii de la ecuator e amuzanta dar valabila doar pe termen foarte scurt.
4. Ultima si cea mai importanta: avem niste extraterestri suficient de avansati tehnologic ca sa prevada o eruptie solara atat de puternica incat sa distruga viata de pe Pamant. Extraterestii creaza o umbrela care sa apere Pamantul de eruptia solara, dar din doua una: ori uita ca Pamantul va ingheta fara caldura Soarelui, ori uita sa-i anunte pe pamanteni ca trebuie sa se astepte la o miniglaciatiune. In ambele cazuri, tot ignoranti imi par.