Grace e o adolescentă săracă, al cărui viitor pare să fie la fel de sumbru ca prezentul familiei sale – mama epuizată de muncă, fratele blocat într-o slujbă măruntă, tatăl care i-a abandonat, acum închis într-un ospiciu. Singura ei şansă e să obţină o bursă la o facultate bună. Aici intervin celelalte versiuni ale lui Grace, provenind din realităţi paralele, care o ajută să trişeze la examene şi să obţină astfel viitorul pe care şi-l doreşte. Care dintre Grace, însă, are cu adevărat de câştigat din această înţelegere?
„The Other Graces” de Alice Sola Kim suferă din cauza deselor schimbări de perspectivă şi a excesului melodramatic. Finalul nedumereşte, trecând brusc povestea în alt subgen SF – dar şocul de final nu e suficient. Nota: 6/10
„Haggle Chips” de Tom Purdom bifează toate cerinţele unui text SF comercial: decoruri exotice (o planetă proaspăt colonizată) tehnologie (nave spaţiale, nanotech, implanturi, condiţionare psihologică), acţiune (un negustor galactic se trezeşte în mijlocul unui conflict între două grupuri de colonişti cu interese economice divergente; e răpit şi încearcă să evadeze, cu sprijinul clientului său) ba chiar şi puţin romantism (o poveste de dragoste „programată” între negustor şi una din membrele grupului de colonişti care l-au răpit).
Cu toate că lumea descrisă de Purdom e interesantă, cu personaje care nu-s niciodată monocrome, dilema morală (ce sau pe cine sacrifici ca să-ţi atingi scopurile?) nu e exploatată suficient, iar finalul nu e doar previzibil, ci anost. Nota: 6/10
Soarele Tonatiuh îşi cere jertfele de sânge pentru a se ridica din nou peste Mexica Mare, unde Vorbitorul Demn De Respect domneşte cu o mână de fier asupra supuşilor săi. Toate ordinele cavalereşti au fost anihilate – doar Clanul Jaguarului mai rezistă. Dar cu ce preţ?
„The Jaguar House, In Shadow” de Aliette De Bodard e parte a unui univers comun, exploatat în mai multe povestiri, ca şi în romanul ei de debut, Servant of the Underworld. Asta e bine, pentru că autoarea scrie despre o lume care îi este familiară, construind-o din sute de detalii care se potrivesc foarte bine unele cu celelalte. Asta e rău, pentru că tocmai multitudinea de detalii ridică foarte multe întrebări la care textul nu răspunde (puteţi da vina şi pe abordarea evident comercială – povestirea e doar o gustare, dacă vreţi să vă umpleţi burta cumpăraţi romanul…)
Tecipiani e noua conducătoare a Clanului Jaguarului; ea a ales să colaboreze cu noua putere. Xochitl refuză s-o urmeze, încearcă să organizeze o mişcare de rezistenţă, e arestată, torturată şi închisă. Onalli, cel mai eficient asasin al Clanului, încearcă s-o salveze pe Xochitl. O poveste despre prietenie şi trădare, despre conflictul între idealuri şi realitate. Frumos scrisă, deşi uneori autoarea abuzează de imaginile poetice. Nota: 7/10
La prima vedere, „Eddie’s Ants” de D.T. MItenko e doar o glumă. Mathias e îndrăgostit de Aleksa, dar Aleksa nu mai are ochi decât pentru Edward, aşa că Matt se hotărăşte să-l omoare pe intrus. Dar cum omori o uriaşă colonie de furnici extraterestre? Pentru că asta e Edward – un extraterestru alcătuit din milioane de creaturi microscopice sentiente.
La a doua vedere, însă, Mitenko explorează psihologia unei posibile inteligenţe colective, şi modul în care ar putea funcţiona o societate compusă dintr-o sumă de astfel de entităţi. Cum ar fi Pământul, dacă fiecare colectivitate ar fi legată la propriu, fizic şi telepatic, de ceilalţi oameni care o alcătuiesc? Nota: 8/10
„Amelia Pillar’s Etiquette For The Space Traveller”, de Kristine Kathryn Rusch, e o altă povestire umoristică, scrisă ca un ghid practic pentru călătorii spaţiali. Concluzia? Da, şi în spaţiu, nu doar pe Pământ, iadul sunt tot ceilalţi…
Nimic nou, şi, mai grav, nimic cu adevărat amuzant – o pierdere de timp şi spaţiu tipografic. Nota: 4/10
Marte e prima ţintă a unui ambiţios, îndelungat şi laborios plan de teraformare a sistemului solar. Acolo, Simon ţine în mâinile lui de copil o sămânţă mare cât o nucă – una din miile de maşini care explodează sub scoarţa marţiană, creând o reţea complicată de tunele miniaturale, primul pas în transformarea scoarţei aride în pământ roditor. Şi ucigând, în acelaşi timp, pădurile tropicale în miniatură ale adevăraţilor locuitori ai planetei Marte – microbi, nanobacterii, viruşi, un ecosistem unic în univers.
Acest sacrificiu e doar primul (şi cel mai inocent) din multele pe care le va face Simon în îndelungata lui viaţă – căci „A History Of Terraforming”, de Robert Reed, e mai degrabă o poveste despre transformarea umanităţii în efortul ei de a transforma sistemul solar. Omenirea lui Robert Reed ajunge să nu mai semene prea mult cu cea de astăzi – descoperă secretul nemuririi, îşi micşorează trupurile ca să se ajusteze condiţiilor de mediu de pe planetele gigant şi ca să rezolve parţial problema suprapopulării, îşi schimbă chiar genomul, împrumutând orice caracteristică extraterestră care ar putea ajuta în dezvoltarea pe termen lung.
Dacă fizic nu mai suntem aceiaşi, modul de gândire din păcate nu se schimbă prea mult, aşa cum demonstrează o serie întreagă de dezastre – de la terraformari eşuate la războaie galactice şi genocide planetare, în care nemuritorul Simon e deopotrivă martor şi participant. Ceea ce îl salvează întotdeauna pe Simon e dorinţa permanentă a acestuia de a face bine, indiferent de situaţie şi consecinţe. Un personaj exemplar, dar nu un erou moralist – Simon e un om obişnuit, puţin anost, un erou ca oricare dintre noi.
Dacă pot reproşa ceva acestui text, e poate tocmai anvergura incredibilă, care pretinde atenţie şi efort – în câteva zeci de pagini, Robert Reed povesteşte o saga cosmică întinsă pe sute de ani, în care episoade aparent disparate sunt legate între ele cu grijă, conducând implacabil către un final optimist, în care omenirea, cu bune şi rele, îşi dobândeşte dreptul la viitor. Cineva se plângea că nu mai există texte SF optimiste, în genul scrierilor din vârsta de aur a SF-ului anglosaxon. Ei bine, şi totuşi există… Nota: 9/10
Tiparul obişnuit al revistelor americane de gen se confirmă – cele două, maximum trei texte bune salvează impresia generală. În cazul Asimov’s, nu numai că povestirea lui Robert Reed mă face să recomand acest număr al revistei, dar m-a făcut să şi comentez Asimov’s în locul Analog (e unul din puţinele cazuri din ultimul an în care Asimov’s e mai bună ca Analog, după umila mea părere). Nestemata din bălegar e aici textul lui D.T. Mitenko – autor de care n-am mai auzit şi din care am mai descoperit doar o povestire, „Pipe Dreamer”, pe afterburnsf.com.
Eduard Pandele
Vizualizari: 340
